A fost un weekend prelungit în care am învăţat despre iubire. Un weekend în care am întâlnit doi profesori care predau iubirea; în special iubirea sănătoasă de sine, pentru că numai atunci când te iubeşti pe tine aşa cum eşti, şi cu calităţile, dar şi cu limitele tale, numai atunci poţi să le oferi iubire şi celor din jurul tău într-un mod care să fie acceptat şi apreciat. Să nu mă înţelegeţi greşit. Ei nu predau explicit iubirea, ci sunt îndrumători care te ajută să-ţi îmbunătăţeşti contactul cu tine şi cu energia ta vitală. Dar spune-mi tu, ce altă energie ar putea fi mai importantă şi mai valoroasă decât iubirea, pentru că eu unul nu pot să mă gândesc la o alta.

Sorina Dumitrache, cea care a organizat acest atelier, îmi spunea înainte de eveniment că-i admiră foarte mult pe aceşti oameni. Recunosc, mie mi se părea că exagerează puţin. O cunoşteam pe Amara ECKERT de la nişte conferinţe anterioare organizate de Institutul SPER, o admiram pentru vitalitatea, energia şi experienţa pe care le vedeam întruchipate în ea, dar legătura noastră se limitase la audierea unor prelegeri de la conferinţă. Weekendul acesta, însă, am avut ocazia să lucrăm direct şi, mai ales, am avut ocazia s-o văd alături de partenerul ei Gerhard FICHTNER. Spun partener pentru că nu ştiu dacă sunt căsătoriţi oficial; energia dintre ei, însă, care e aproape palpabilă, transmite un tip de căldură, dragoste şi înţelegere reciprocă ce transcende cu mult orice act oficial care-ar putea fi emis şi parafat de vreo entitate pământeană. Iar acum, împărtăşesc şi eu sentimentele deosebite faţă de aceşti mentori despre care îmi povestea Sorina înainte.

De obicei, eu am o uşoară reţinere atunci când mă adresez unor persoane pe care le percep ca fiind superioare, aşa cum sunt profesorii, dar cu Amara şi cu Gerd acest lucru nu a mai fost valabil, mi-a fost foarte uşor să comunic cu ei şi să creăm o legătură de la suflet la suflet. M-au făcut să am foarte multă încredere (şi în ei, şi în mine) şi să îmi dau voie să mă exprim deplin, fără teama de a fi judecat sau evaluat, încrezător că pot să fac faţă oricăror lucruri pe care le-aş fi putut descoperi.

S-a lucrat individual, în perechi şi în grup. Am exprimat, am împărtăşit, ne-am conectat – la noi înşine şi unii cu alţii –, am râs, am plâns, ne-am făcut auzite vocile şi ne-am ascultat sufletul – nouă înşine şi unii altora –, ne-am mişcat şi am stat imobili, am dansat căutându-ne propriul ritm şi forma de expresie care să ne caracterizeze cel mai bine, ne-am apropiat mai mult de noi înşine şi unii de alţii, am mai crescut puţin şi am descoperit surse suplimentare de iubire – pentru noi înşine şi pentru alţii.

Nu pot să spun cum a fost pentru ceilalţi, atât din pricina confidenţialităţii experienţelor, cât şi a faptului că nu pot şti cu exactitate care au fost emoţiile şi trăirile lor, dar pot spune despre experienţa mea. Am ajuns la atelier cu curiozitate. Mi-am formulat chiar în timpul atelierului ca obiectiv să-mi găsesc vocea interioară (care nu, nu este aceeaşi cu vocea „scrisă”). Am avut două zile să explorez şi să (mă) caut. Iar la finalul lor pot spune c-am început să-mi găsesc vocea, descoperind în acelaşi timp, sau redescoperind, foarte multe lucruri despre mine. Procesul nu s-a încheiat încă, dar, la fel ca fiecare călătorie, şi aceasta începe tot cu primul pas.

P.S. Am început prin a spune că am avut şansa de a fi invitat la acest atelier. Continui acum prin a spune că uneori nu e suficient să-ţi ofere cineva o şansă, ci e necesar să contribui şi tu la acest lucru, să faci ca Universul să lucreze pentru tine. Iar Universul chiar poate conspira şi în avantajul tău, nu doar împotrivă; nu e nevoie decât să-l ajuţi şi tu puţin. Înainte de atelier, mi-am dorit foarte mult o sesiune particulară cu Amara Eckert şi m-am asigurat că obţin o programare. Iar în timpul acestei sesiuni, după cele două zile de lucru profund şi intens de la atelier, cele încă aproape două ore cu Amara au completat experienţa, au integrat-o, m-au făcut să mă descopăr într-un mod neaşteptat şi plenar (ştiu că e posibil să sune un pic cam pompos, dar chiar a fost o experienţă completă, deplină).

P.P.S. Zilele trecute, mă întreba cineva ce se întâmplă cu iubirea după ce cuplul depăşeşte faza de îndrăgostire de la începutul unei relaţii, cu fluturi în stomac şi capete în nori, atunci când realitatea dă buzna în relaţie. I-am spus atunci că rămâne dragostea matură şi plină de respect. Acum ştiu acest lucru.

P.P.P.S.  M-am îndrăgostit. De psihoterapia corporală. Şi intenţionez să transform acest sentiment într-o dragoste care să dureze!

Autor: Sorina Daniela DUMITRACHE

Într-o bună zi – şi nu ştiu dacă era o zi mai bună sau mai rea decât alte zile, dacă se distingea în vreun fel de şirul celorlalte zile care curg mereu prin noi, iar uneori, din nefericire, şi pe lângă noi –, într-o astfel de zi, deci, am fost invitat într-o călătorie. Mi s-a oferit o carte şi mi s-a propus să pornesc în aventura de-a o explora.

Acesta a fost modul în care mi-am pornit incursiunea în necunoscut. Şi am descoperit, astfel, că necunoscutul din umbră nu-mi era chiar atât de străin, ci erau doar aspecte din mine însumi care nu mai fuseseră luminate în ultimul timp; sau nu din această perspectivă, pentru că multe dintre cotloanele minţii care-mi erau aduse în centrul atenţiei de noua lumină le vedeam şi înainte cu coada ochiului, undeva la periferia percepţiei. Acum, însă, aduse în raza reflectorului, căpătau noi valenţe, ofereau noi răspunsuri, dar, în acelaşi timp, generau la fel de multe noi întrebări.

Pentru mine, cartea Sorinei Dumitrache, Umbre şi lumini: dezvoltare personală de la A la ZEN, este ca o piesă de teatru cu mai multe acte; şi-n fiecare dintre acestea a intrat în scenă o altă parte din mine însumi, din preocupările şi grijile mele, din aspiraţii şi vise, din dorinţe şi motivaţii, din angoase şi temeri, din lupte, biruinţe şi capitulări, din zboruri şi prăbuşiri. O parte din mine, dar şi din tine, pentru că sunt sigur că şi tu te vei regăsi în multe dintre temele abordate în carte, deoarece, aşa cum ne-a obişnuit, autoarea foloseşte metafora pentru a ajunge cu delicateţe, dar şi cu forţă, exact în punctul potrivit care să facă să vibreze coarda adecvată a sufletului.

Dacă îndrăzneşti, vei redescoperi cărţile înţelepciunii şi înţelepciunea din cărţi, îţi vei reaminti de copacul vieţii, din nou, nelipsit, pivotul central. Exact aşa cum ar trebui omul să fie. Centrul lumii sale şi centrat în lumea sa, dar întinzându-şi în acelaşi timp ramurile peste univers, pentru a-şi mângâia semenii, pentru a-i simţi, pentru a le face cunoscut centrul său de iubire echilibrată. Şi aşa cum bine subliniază autoarea, de iubire, iar nu de îndrăgostire, cele două fiind, evident, calitativ diferite. Vei descoperi cum e să mergi pe sârmă cu greutăţi atârnate de picioare sau purtate în cârcă şi că e posibil oricând ca drumul filiform să te ştranguleze… sau să te spânzure. Dar şi că ai putea să te eliberezi şi ai putea să-nveţi să zbori. Numai tu ai puterea să dai aripi viselor tale, să-ţi transformi dorinţele în realitate, să-ţi conştientizezi nevoile şi să decizi dacă vrei să ţi le îndeplineşti sau nu. Pentru că, aşa cum vei vedea într-un alt act, fericirea este un lucru foarte personal şi este un lucru care se câştigă, nu este un lucru care doar se visează, iar evoluţia şi dezvoltarea noastră reală „constă nu în ce au făcut alţii cu noi – familia, societatea, figurile importante din viaţa noastră –, ci în ce facem noi cu ceea ce au făcut sau au încercat ei să facă cu noi” (simt aici o preluare din înţelepciunea lui Gandalf, un genial vrăjitor al psihoterapiei). Iar pentru a ajunge acolo va trebui nu doar să lupţi cu umbrele întunericului, ci şi să înveţi să le recunoşti şi să le accepţi, pentru că acestea nu sunt altceva decât tenebrele adânci din subsolul raiului, drept urmare fac parte integrantă din noi înşine şi nu vor dispărea nicicând, ci vor rămâne mereu prezente, nu vei putea să te desprinzi de ele, să le laşi în urmă. Exact la fel ca maratonistul dintr-un alt act care poartă o competiţie al cărei scop e să se depăşească pe sine însuşi şi se trezeşte mereu că nu poate niciodată să se autodepăşească, să se lase în urmă (!!!); chiar aşa, cum o fi treaba asta cu autodepăşirea, cum s-or fi gândit cei care-u inventat această sintagmă?

Iar după ce vei fi întreprins toate aceste incursiuni şi vei fi (re)descoperit o mulţime de lucruri despre tine, vei şti că meriţi mult mai mult decât ţi-ai dat voie până acum, că poţi să-ţi oferi mai mult… aşa că… „Oferă-ţi […] un zâmbet. Un zâmbet larg, cu tot… corpul. Cum vine asta? Ca şi cum ţi-ai îmbrăţişa corpul cu inima. Umple-ţi inima de lumină şi trimite-o în tot corpul, către toate organele tale, către tendoane, articulaţii, muşchi, oase. Cu iubire. Ca şi cum nu ai făcut-o niciodată până acum. Ca şi cum abia te-ai născut şi te minunezi de toată făptura ta. Câteva clipe în plus. Ce simţi diferit?”.

Există nenumărate tehnici terapeutice care le sunt utile, deopotrivă, şi psihoterapeutului, şi clientului. Din perspective diferite, dar având acelaşi scop: (mai) binele clientului. Toate încearcă să pătrundă esenţa şi să ajungă la declicurile din straturile cele mai adânci, mai profunde şi mai greu de sondat ale psihicului, tocmai ele fiind cele care pot avea forţa să genereze schimbările cele mai durabile.

Artgenograma este o astfel de tehnică, dar este, în acelaşi timp, mult mai mult decât atât. Este o stabilizare a creşterii, o fixare în prezent a permanentei transformări personale, o proiecţie a personalităţii creatorului ei şi, totdeodată, şi o proiecţie a Creatorului. Este, sau poate fi, un axis mundi personal ce se răsfrânge din marele Univers către cel mic. Sau invers.

Nu intenţionez să demonstrez uriaşul potenţial terapeutic pe care-l are artgenograma, pentru că presupun că veţi descoperi acest lucru singuri, după ce veţi fi citit cartea şi veţi fi aplicat lucrurile descoperite în ea (cu voi înşine şi/sau cu cei care vă caută ajutorul), dar voi prezenta câteva dintre caracteristicile care-i conferă artgenogramei unele dintre aceste beneficii extraordinare (şi pentru terapeuţi, şi pentru clienţi).

Trebuie să spun că eu am asociat întotdeauna genograma cu arborele genealogic. (Nu, n-am confundat termenii, ci încerc să-i integrez într-o structură ceva mai amplă.) Numai că genograma e un arbore oarecum răsturnat, având rădăcinile crescute în sus; un copac răsturnat care te înrădăcinează în cer, care te provoacă, dar te şi susţine, să aspiri mereu mai înalt, ştiind că acolo, sus, vor fi mereu antecesorii care te vor sprijini necondiţionat, aşa cum au făcut-o şi atunci când nu vedeai copacul răsturnat. Pentru că, de fapt, arborele, osia lumii, a fost acolo mereu, mereu la fel, deşi mereu transformându-se, tu fiind cel care te-ai schimbat, tu sau perspectiva din care priveşti…

Artgenograma nu este, însă, nici genogramă, nici arbore genealogic (aşa cum spuneam), cu toate că are câte ceva din fiecare. Seamănă pentru că face apel la structura familiei şi pentru că te provoacă să te întorci la originile arborelui genealogic şi să creezi „blazoane” pentru fiecare membru important al familiei, folosind elemente naturale, care extrag esenţa psihologică din interiorul tău şi transpun în plan concret proiecţiile unor conţinuturi personale şi profunde. Va rezulta astfel o reprezentare a familiei alcătuită din „blazoane psihologice”. Nu seamănă, iar aceasta e, de fapt, cea mai importantă caracteristică a artgenogramei, deoarece meditaţia creatoare şi obiectele din natură (pietre, frunze, flori, scoici, seminţe, cristale etc. etc.), aparţinând naturii şi simbolizând elementele naturale fundamentale (apă, aer, foc, pământ), permit participanţilor să-şi acceseze polarităţile interne (feminin, masculin, patern, matern), să-şi cerceteze propriile axe, să le conştientizeze, să şi le integreze, să le echilibreze (despre axele din Terapia Unificării vorbesc, cele explicate în primul volum, acesta fiind, desigur, cel de-al treilea din serie – scrie şi pe copertă).

Frumuseţea artgenogramei constă în aceea că pleacă de la lucruri din natură simple, dar esenţiale, şi ajunge la lucruri la fel de simple, dar atât de importante, ale existenţei şi prezenţei noastre în lume; în lumea mică a familiei de origine, tot aşa cum suntem şi în lumea mare unde-am crescut s-ajungem… şi ne permit, având sub ochi trecutul şi-n minte viitorul, să intervenim efectiv în singurul moment în care putem s-o facem: aici şi acum. Iar frumuseţe şi mai mare rezultă din integrarea tuturor acestor lucruri în ceea ce se cheamă, pe bună dreptate, Terapia Unificării.

Vă invit, aşadar, să citiţi cartea şi să descoperiţi astfel valenţele transformatoare ale transpunerii transgresiunilor transgeneraţionale (citiţi cu atenţie încă o dată, pentru că nu e doar o-nşiruire de cuvinte), precum şi câteva idei despre arta de a face terapie prin artă.

Cartea o găsiţi aici: Editura SPER.
Recenzia a fost publicată iniţial în revista ArtTE nr. 4.

Nu ştiu alţii cum sunt… dar eu dintotdeauna, atunci când am citit poezii, dincolo de emoţia pe care mi-au generat-o noile sensuri pe care mi le relevau cuvintele incantate, decantate şi reinterpretate, dincolo de înţelesurile şi semnificaţiile inedite, neaşteptate şi provocatoare pe care le îmbrăcau înşiruirile modulate diferit ale vocalelor şi consoanelor, dincolo de noile gânduri, idei şi teme pe care le supuneau reflecţiei combinaţiile proaspete şi neaşteptate ale cuvintelor şi ale ritmurilor, m-am întrebat mereu şi care a fost, în realitate, intenţia şlefuitorului de cuvinte, a celei care creează lumi noi şi magice, folosind instrumente vechi şi mundane…

Şi iată că am avut bucuria de a citi versurile cuprinse în Cronica unei lumi confuze simultan cu ascultarea lor, chiar în lectura autoarei.

Mărturisesc, însă, că nici în acest caz nu sunt convins că am descoperit, cu adevărat, sensul pe care a vrut să-l împărtăşească autoarea cu lumea. Dar există şi certitudini: rostirile din volum mi-au pătruns atât de adânc în suflet, încât mi-au provocat amintiri şi sensuri vechi, au scos la iveală sentimente antice de-ale mele şi au generat chiar şi o recenzie – prima recenzie lirică pe care-am scris-o vreodată unei cărţi (tot ce-aţi citit până aici e, de fapt, introducerea pentru recenzie):

89 de gloanţe fratricide
au frânt 89 de aripi
care s-au năruit peste 89 de biserici 

Biserica se zbătea
să redevină lăcaşul sufletului tuturor oamenilor
indiferent de cărările pe care rătăciseră ei

De 89 de ori câte 89 de suflete
se avântă către un nou început

Cartea o mai puteţi găsi aici, doar în format audio: Editura SPER.
Recenzia a fost publicată iniţial în revista ArtTE nr. 4.

Trăim într-o lume în care, mai mult ca oricând, este promovată imaginea unui corp ideal. Televiziunea, filmul, publicitatea prezintă o imagine fotoshopată (iată, se inventează chiar şi cuvinte noi pentru a descrie pervertirea realităţii la un ideal greu sau imposibil de atins), o imagine ideală nu numai a corpului, care trebuie să fie perfect până la ultimul por al pielii, ci a tuturor lucrurilor din jurul nostru (vezi pozele în care realitatea este mai frumoasă decât… în realitate). O lume în care corpul a devenit un obiect asupra căruia sunt îndreptate diverse acţiuni, un obiect de care ne-am detaşat, care nu ne mai aparţine, faţă de care ne-am îndepărtat şi cu care avem o relaţie distantă, indiferentă şi rece. Fugim de corpurile noastre, ne-am rătăcit în lume şi orbecăim prin ea, lăsând-o să ne conducă aşa cum dictează utima modă.

La rândul ei, psihologia, deşi consideră omul ca fiind o entitate bio-psiho-socială, dintotdeauna s-a străduit să-şi definească, delimiteze, diferenţieze şi să-şi scoată în evidenţă propria particulă din acest tot unitar, contribuind şi ea, in extenso, la distanţarea omului modern faţă de propriul corp. Aceste lucruri sunt de înţeles, având în vedere că ea, psihologia, relativ tânără fiind, a trebuit să-şi susţină şi să-şi demonstreze calitatea de ştiinţă şi metodele de investigaţie, cercetare şi intervenţie adecvate, deci ştiinţifice. Astăzi însă, psihologia şi, în special, psihoterapia, ajungând la o relativă maturitate, se întorc către corp, conferindu-i acestuia importanţa pe care o are şi din punct de vedere psihologic, dincolo de idealizarea şi idolatrizarea pe care i le oferă acestuia sistemul mediatic de astăzi.

Acesta este contextul în care s-a desfăşurat cea de-a VII-a ediţie a Conferinţei de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare „Provocări, experiențe, noutăți, conexiuni psiho-corporale și deschideri interdisciplinare”. Aşa cum ne-am obişnuit deja, şi anul acesta organizatorii au pregătit pentru participanţi prelegeri, prezentări de lucrări, mese rotunde, workshopuri, expoziții și lansări de carte.

Printre temele aduse în discuţie s-au numărat rolul psihologului în relaţia cu clientul, modul în care poate gestiona acesta situaţiile traumatice (probabil că mulţi dintre voi ştiţi că Institutul SPER şi membrii acestuia s-au implicat activ pentru susţinerea celor afectaţi de tragicul eveniment de la Colectiv, de anul trecut), precum şi noi modalităţi de diseminare şi de implementare a serviciilor psihologice şi psihoterapeutice.

Cea mai importantă temă a Conferinţei de anul acesta mi s-a părut însă a fi (aşa cum reiese din titlu şi cum mi s-a impus, cumva, aproape de la sine) conştientizarea corporală şi valenţele terapeutice benefice la nivel psihologic ale acestei conştientizări. Anul acesta, pe lângă Amara Renate ECKERT şi Gehard FICHTNER, care ne-au obişnuit an de an cu prezenţa lor deosebită şi emanând echilibru şi bucurie şi care au susţinut prelegerea Lucrul cu trauma în psihoterapia corporală şi workshopul A asculta cu limbajul corpului, ne-a onorat cu prezenţa şi Jill BUNCE, de la Universitatea Derby, Marea Britanie, cu prelegerea Semnificaţia corpului în terapia prin dans şi mişcare. Desigur că nu au fost doar prezentări teoretice, au existat şi mai multe ateliere practice, printre care şi unele de dansterapie: Lumina din inima ta – o experienţă corporală unificatoare pe muzică, dans şi meditaţie, susţinut de Florin VANCEA şi Valeria SFAROIU, şi Mandale în mișcare sau dansul Universului lăuntric – atelier de dezvoltare personală unificatoare prin dans și mișcare, susţinut de Flavia CARDAŞ.

În cadrul evenimentului a fost anunţat şi un întreg weekend de dansterapie, ce v-a fi susţinut de Jo HARDY, pe 17 – 19 iunie: Mişcarea vieţii – cele 5 ritmuri. (Având în vedere că de-abia a fost anunţat, probabil că încă mai găsiţi locuri disponibile, dar nu se ştie pentru cât timp, aşa că grăbiţi-vă să vă înscrieţi şi să vă rezervaţi un loc!) Filmul de prezentare pentru acest workshop m-a făcut să mă gândesc la două lucruri. În primul rând, la felul în care am ajuns să pervertim estetic dansul, transformându-l dintr-o exprimare liberă, spontană şi creativă a corpului în serii coordonate şi numărate de mişcări ce se desfăşoară într-o succesiune strict stabilită (mie-mi place foarte mult să dansez, dar dacă mă pui să învăţ o succesiune de mai mult de 16 paşi sau dacă mă pui să fac fix aceeaşi succesiune de paşi o melodie întreagă, m-ai pierdut şi m-am pierdut). Şi, în al doilea rând, m-au impresionat oamenii din filmuleţ, cei care participau la atelierele organizate de Jo HARDY. Presupun că erau englezi şi cu toţii ştim că despre ei se spune că, în majoritatea timpului, sunt reci; dar se pare că dansul terapeutic îi energizează şi îi umple de inspiraţie şi de expresivitate. Iar dacă acest lucru e valabil chiar şi pentru ei, atunci e clar că şi pentru noi va avea influenţe majore.

Îmi amintesc acum că ultimul exerciţiu de dansterapie la care am participat a fost în cadrul unui workshop mai amplu susţinut de Florin VANCEA. Nu am plecat de acolo cu toate răspunsurile, dar în mod cert mi-am pus câteva întrebări foarte utile şi am fost mult mai conştient de propriul meu corp şi de extraordinarul potenţial pe care îl deţine acesta şi de lucrurile minunate pe care le poate face cineva dacă ajunge la unitatea echilibrată dintre corp, minte şi spirit.

În prima zi a Conferinţei, au fost lansate patru cărţi, precum şi revista ArtTe nr. 4. Acum nu voi face decât să menţionez cărţile care au fost lansate, dar vă promit că veţi mai auzi despre ele, în următoarele mele recenzii. Iată care au fost lansările:

Călătoria eroului. O viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală, Florin VANCEA
Dicționar de psihogenealogie, Denisa Cristina GODEANU, Alin Sebastian GODEANU
O scrisoare pentru tine. Corespondenţe terapeutice, Vasile CONSTANTIN
Umbre și lumini. Dezvoltare personală de la A la ZEN, Sorina Daniela Dumitrache
ArtTE – Revista de terapii creativ-expresive și dezvoltare personală unificatoare, nr. 4.

Participanţii au avut ocazia să admire şi expoziţii cu lucrările unor psihologi – Sens și redefinire, Roxana MAIER, Povești în ulei, Angelica HIRJU, Povesti despre Cristina. Jurnalul unui art terapeut, Mihaela ȘCHIOPU -, dar şi picturi realizate în cadrul atelierelor de artterapie de către copiii internați în secția de oncopediatrie din Institutul Oncologic București – Ceea ce nu se vede pe fereastră. De asemenea, Asociația Anais, reprezentată de Adela SZENTES, a participat la Conferinţă cu Inimi şi fluturi. Fluturii ca simbol al transformării – expoziție de podoabe realizate în cadrul grupurilor de suport cu beneficiarii asociaţiei.

Şi aş vrea să închei printr-un îndemn cuprins, implicit, în cuvintele unui copil, dintr-o prezentare de lucrare făcută de Marina BADEA, care mi-au rămas întipărite în memoria afectivă: „Dacă nu faci fapte bune şi iubitoare, te exmatriculează Dumnezeu din Rai”. Continuaţi aşadar să faceţi fapte bune – pentru voi, pentru cei din jur şi chiar şi pentru cei pe care nu-i cunoaşteţi încă – şi continuaţi să iubiţi şi să vă exprimaţi iubirea – faţă de voi, faţă de cei din jur şi chiar şi faţă de cei pe care nu-i cunoaşteţi încă! Şi nu uitaţi să vă iubiţi propriul corp, pentru că nu numai că e bunul cel mai de preţ pe care-l aveţi, dar el este, de fapt, voi înşivă.

 *          *
*

* Atunci când am pus titlul acestui articol nu m-am gândit la romanele lui Philip José Farmer, dar aveam un vag sentiment de déjà-vu. Interesant e că ceea ce am vrut să spun eu şi ceea ce descrie Farmer în romanele lui e, oarecum, similar şi ridică o întrebare interesantă: ce te-ai face dacă te-ai trezi brusc într-o lume nouă şi tot ce-ai avea ai fi tu însuţi, cu trupul tău, cu experienţa şi cunoştinţele tale de-acum – adică tot ceea ce deţii, de fapt, şi în acest moment, deşi e posibil să ai iluzia că ai mai mult…?

Şi iată, în avans, cărţile şi revista care vor fi lansate sâmbătă, în prima zi a Conferinţei:

Florin VANCEA, Călătoria eroului. O viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală,
Denisa Cristian GODEANU, Alin Sebastian GODEANU, Dicționar de psihogenealogie,
Vasile CONSTANTIN, O scrisoare pentru tine. Corespondenţe terapeutice,
Sorina Daniela DUMITRACHE, Umbre și lumini. Dezvoltare personală de la A la ZEN,
ArtTE – Revista de terapii creativ-expresive și dezvoltare personală unificatoare, nr. 4

Unu plus unu egal doi. Uneori. Alteori, matematica e dată peste cap, pentru că unu plus una este egal cu noi, iar din această combinaţie mai pot rezulta şi alţii: unul, doi sau mai mulţi – e bine să nu fie prea mulţi însă, pentru că atunci va trebui să vorbim despre psihologia grupurilor mici, ceea ce este o cu totul altă discuţie (ceva mai colorată, poate, dar nu neapărat). În cazul de faţă însă, atunci când rezultatul e doi, vorbim de obicei despre un cuplu, iar atunci când e mai mare de trei, vorbim despre o familie. (Pentru a evita discuţiile, e de specificat că există şi cazuri în care doi poate însemna totuşi o familie: o mamă necăsătorită cu un copil, de exemplu.)

Aceste combinaţii reprezintă celula de bază a societăţii. Celulă care astăzi nu mai e ce era ieri, la fel cum ieri nu mai era aceeaşi cu cea de-acum o sută de ani, o mie sau de la acel moment din negura timpului când strămoşii noştri culegători-vânători au început să se strângă în cete/cetăţi pentru că au realizat că dacă sunt mai mulţi, e altceva – pentru unii mai bine, pentru alţii poate că nu. S-au schimbat membrii celulei, s-a schimbat contextul, s-au schimbat presiunile, s-au schimbat… mai e, oare, ceva la fel? Nu trebuie să te gândeşti prea departe, ci doar la faptul că acum vreo sută de ani căsătoriile erau organizate de părinţi, iar astăzi nu mai căutăm nici măcar fericirea în cuplu, ci realizarea maximală a potenţialului individual pentru fericire…

Pe acest fond vine cartea lui Sebastian Godeanu, care încearcă să surprindă cât mai multe aspecte cu privire la problematicile actuale ale cuplului şi ale terapiei de cuplu. Pe lângă trecerea în revistă şi definirea unei serii de concepte specifice şi generale ale psihologiei de cuplu şi familie, în carte veţi descoperi şi probleme actuale cum sunt migraţia forţei de muncă şi influenţele pe care le are această realitate asupra familiei şi a legăturilor de familie sau care sunt problemele cu care se confruntă cuplurile alternative, din ce în ce mai prezente astăzi în conştiinţa socială şi în ochiul public.

Unul dintre aspectele inedite ale manualului este abordarea problematicii familiei şi din perspectivă psihogenealogică, transgeneraţională – perspectivă pentru care autorul are o înclinaţie deosebită şi despre care a mai scris şi în alte cărţi ale sale. Astfel, pot fi regăsite în carte concepte, teme şi instrumente care pot fi utile pentru investigarea familiei din perspectiva istoriei mai multor generaţii care, inevitabil, au influenţat şi şi-au pus amprenta (într-un fel sau altul) asupra atitudinilor şi comportamentelor celor care intră astăzi într-o nouă relaţie, care de-abia îşi întemeiază o familie sau care deja au una, iar specialiştii care se apropie de un cuplu sau de o familie cu dorinţa de a le înţelege mecanismele intime pot să le vadă în lumina trecutului, dar şi-n proiecţii pentru viitor.

Vă invit să descoperiţi singuri mai multe lucruri, dar să nu uitaţi că parcurgerea unui manual nu este scopul ultim al unui demers de explorare, ci este punctul de plecare, locul în care se nasc întrebările ce vor genera următoarele căutări, investigaţii şi care vor duce la noi descoperiri, la adăugarea de noi elemente unui tablou niciodată perfect, niciodată complet, pentru că, nu-i aşa, nu putem niciodată să le ştim pe toate, întotdeauna vor mai fi lucruri pe care să le descoperim, lucruri care să ne surprindă şi care să ne provoace să vrem să ştim mai mult.

Luminiţe, brazi, globuri, beteală, sclipici, poleială, cadouri, bucurie… şi, opţional şi preferabil, un pic de zăpadă şi un pic de magie. Aceasta ar fi o enumerare (succintă) care ar putea descrie luna decembrie. Luna în care toată lumea ar trebui să fie fericită şi totul ar trebui să fie ideal…

Ce e de făcut însă atunci când nu mai vine Crăciunul? Ce te faci atunci când Peter Pan greşeşte la număratul stelelor, nu mai face la dreapta după cea de-a doua stea şi nu mai ajunge în Ţara de Nicăieri, la Wendy şi la toţi băieţii pierduţi – cei pe care alţii i-au abandonat (să nu-mi spună nimeni că i-au pierdut din greşeală şi că nu au dorit – conştient, subconştient sau inconştient – să scape de ei), iar el i-a transformat în familia sa.

Sunt oameni care nu au aflat niciodată cum e bucuria de Crăciun. Oameni care l-au aşteptat toată copilăria pe Moş Crăciun să le aducă darurile pe care le visau, dar au rămas cu nasul lipit de vitrina cu promisiuni care nu au devenit niciodată realitate pentru ei. Sunt cei din rândul cărora e posibil să se fi ridicat acei Scrooge pentru care Crăciunul nu înseamnă decât risipă, cheltuială, futilitate.

Şi mai sunt oameni care au ştiut la un moment dat, dar după aceea au uitat ce înseamnă şi ce ar trebui să însemne aceste zile de sărbătoare. Pentru că atunci când viaţa îţi pune în cale o mulţime de obstacole care par (sau poate chiar sunt) insurmontabile, atunci când toţi par să-ţi pună piedică, să facă presiuni asupra ta şi să te oprime, ei bine, atunci e posibil să ţi se năruie toate visele şi să ţi se spulbere toate aspiraţiile. E posibil să te simţi cel mai singur om din întreg universul. Să uiţi că speranţa rămâne mereu, e acolo chiar şi atunci când tu nu o mai vezi şi nu mai crezi în nimic. Şi e posibil să ţi se insinueze în suflet durerea de a trăi, să simţi că nu mai poţi duce singur în spate toată suferinţa lumii.

Mai sunt alţii care ajung să devină nefericiţi din cauza excesului de bucurie. Cei care ştiu că de Crăciun trebuie să se bucure, să fie fericiţi şi care se străduiesc atât de mult să îndeplinească aceste deziderate, încât atunci când nu reuşesc să le atingă, devin nefericiţi şi deprimaţi. Este ştiut faptul că în perioada sărbătorilor de iarnă există o creştere a nivelului de depresie şi a numărului de sinucideri. Trist, dar adevărat: presiunea socială care-i împinge să fie fericiţi ajunge să facă tocmai contrariul.

Şi mai sunt şi cei care nu l-au descoperit niciodată pe Iisus şi pe Dumnezeu şi la care nu au ajuns nici măcar campaniile de marketing pe care le promovează Pepsi şi Coca Cola… (Pământul e foarte mare şi, mai ales, foarte variat.)

Trebuie să recunosc faptul că anul acesta era cât pe ce să mă ocolească şi pe mine spiritul Crăciunului (prea multe presiuni, din prea multe direcţii, combinate cu oboseala acumulată în decursul unui an lung şi plin). S-a întâmplat însă ca o persoană apropiată să facă gestul potrivit, la momentul potrivit (adică să răspundă tocmai unei nevoi de-ale mele din momentul prezent), pentru ca lucrurile să se însenineze şi să-mi reamintesc de bucuria de a primi, dar mai ales de bucuria de a oferi. Iar aceasta a fost doar prima dintre ele, pentru că după aceea au mai apărut şi alte persoane dragi şi frumoase din jurul meu care au avut grijă să-mi readucă bucuria, să-mi reamintească speranţa, să-mi redea încrederea în oameni şi în dorinţa lor de a împărţi şi de a împărtăşi. Sunt un om foarte norocos, deoarece Crăciunul pare să aibă un mod foarte interesant de a se infiltra an de an în viaţa mea, amintindu-mi mereu ce înseamnă el cu adevărat.

Nu avem nevoie neapărat de Crăciun pentru a fi mai buni, mai atenţi, mai iubitori cu toţi cei din jurul nostru, cunoscuţi sau necunoscuţi. Dar ar putea fi un bun moment să începem.

Şi mă întreb, atunci, ce putem face pentru toţi acei oameni pentru care spiritul de sărbătoare a fost pierdut sau poate că nu l-au cunoscut niciodată?

Tu ce ţi-ai propus, concret, să faci pentru un membru al familiei tale, pentru un vecin, un prieten sau o prietenă, un coleg sau o colegă… sau, de ce nu, chiar pentru cineva străin? Cum am putea să răspândim cât mai mult bucuria de a (ne) oferi? Şi cum am putea s-o răspândim nu doar în luna decembrie, ci în tot decursul anului?

Să plecăm, aşadar, să colindăm, pe la case să urăm:

Sărbători fericite!

Există mulţi psihologi, medici generalişti şi psihiatri, care s-au confruntat cu o astfel de solicitare. Uneori, mai rar, ar putea să difere genul, iar părinţii – cel mai adesea mama – să vină cu inculpatul (sau cu inculpata) la cabinet, ca să-i fie scoşi gărgăunii din cap:

– Nu-ş’ ce l-a apucat dom’ doctor. Zice că lui îi plac băieţii. Eu nu concep aşa ceva. Lucrul ăsta nu poate întâmpla în familia noastră. Spuneţi-mi cum facem să-i scoatem prostiile astea din cap?

Nu contează ce vrea el, nu contează dorinţele şi sentimentele lui, ci contează ceea ce spune lumea că „e bine”. Iar adolescentul respectiv este un obiect care se află în posesia părinţilor şi la mila opiniei sociale şi care trebuie remediat, de parcă ar fi un lucru material care s-a stricat, care nu mai funcţionează la parametrii solicitaţi. Nu este decât ceva deţinut… în regim de detenţie.

În graba lor de-a arunca cu pietre, a pune etichete şi a stigmatiza, mulţi nu stau să se gândească la ce se referă, de fapt, orientarea sexuală: la atracţia sexuală faţă de un gen sau altul, acelaşi cu al persoanei sau nu. Cuvântul cheie este atracţie. Gândeşte-te la ultima oară când ţi-a plăcut cineva, când te-ai simţit atras de o persoană: ai avut în vreun fel de ales, ai putut să controlezi în vreun fel atracţia, ai putut să decizi pe cine să placi, de cine să te îndrăgosteşti? Şi-atunci, dacă se spune că dragostea e oarbă, că îndrăgostirea întunecă raţiunea, de ce le pretind anumite persoane unor alte persoane pe cine să iubească, de cine să se simtă atrase?

Şi mai gândeşte-te la faptul că există multe persoane care se simt atrase de persoane de acelaşi sex, dar care aleg, cu toate acestea, să se supună regulilor sociale şi să aibă o familie standard, de convenienţă, doar din cauza presiunii sociale. Şi persoanele acestea, deşi sunt atrase de persoane de acelaşi sex, rămân fidele partenerului/partenerei de cuplu, deci nu dau curs dorinţelor din sufletul lor şi nu pun în act comportamentul sexual cu parteneri de acelaşi sex. Sunt aceste persoane heterosexuale sau homosexuale? Şi, mai ales, ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul lor? Îmi imaginez că, din punct de vedere psihologic, trăirile lor pot fi foarte asemănătoare cu cele ale unei persoane heterosexuale care e forţată să trăiască într-o căsătorie gay.

Sunt puţini, însă, cei care se gândesc la trăirile semenilor de lângă ei, în general. Iar atunci când mai există şi o etichetă discriminatoare, cu atât mai puţin. Ba, chiar mai mult, au existat curente religioase şi (pseudo)terapeutice (iniţial pusesem psihoterapeutice, dar nu cred că acestea îşi merită prefixul) care au încercat să vindece homosexualitatea. Şi multe au pretins că au şi reuşit. Nu intenţionez să descriu aici metodele folosite de terapia de conversie sau de terapia reparatorie pentru a ajunge la acest obiectiv (dacă vreţi să citiţi mai multe despre acest subiect, vă voi semnala când va apărea la editura Trei o carte pe care-am tradus-o şi în care sunt descrise ceva mai detaliat), dar este imperios necesar să menţionez că acestea nu sunt metode terapeutice, ci sunt, mai curând, şi nu cred că exagerez când spun acest lucru, metode de tortură moderne. Dacă în antichitate inchiziţia tortura oamenii folosind diverse dispozitive, cei care aplică terapia de conversie astăzi (da, încă se mai aplică, deşi legal vorbind este interzisă) folosesc metode psihologice pervertite şi distorsionate, folosindu-se de emoţiile persoanelor gay, de vinovăţia şi ruşinea acestora, în încercarea de a le inhiba pornirile, dorinţele, sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Sunt, de fapt, metode de condiţionare, de asociere a lucrurilor care le plac cu stimuli dezagreabili. Terapie aversivă. Care poate să funcţioneze o vreme (sau deloc), dar care îşi va pierde cu timpul din putere pentru că e foarte greu să condiţionezi pentru totdeauna un instinct; iar sexualitatea este, în primul rând, un instinct, ceva profund şi bazal. Nu e deloc surprinzător, deci, faptul că metodele care pretind că vindecă homosexualitatea au efecte negative pe termen lung – vinovăţie, anxietate, autodispreţ – şi sunt foarte dăunătoare.

Dincolo de întrebarea din titlu, însă, o întrebare şi mai bună este de ce ar vrea să schimbe cineva orientarea sexuală a cuiva. De ce ar deranja pe cineva orice activitate sexuală care este liber şi deplin consimţită de ambii parteneri? Atâta vreme cât ambii parteneri simt plăcere şi se bucură de acest lucru? Tu ce-ai spune dacă te-aş informa că poziţia ta sexuală preferată este deviantă, anormală, ruşinoasă şi că trebuie să renunţi la ea? Deşi îţi place şi ţie şi persoanei cu care o practici?

Dacă doreşti să afli mai multe despre persoanele gay şi despre dificultăţile psihologice cu care se confruntă acestea, te invit să citeşti cartea Iuliei Molnar, Psihologia identităţii gay, proaspăt publicată de editura SPER.

Iulia Molnar este şi cea care a susţinut atelierul de duminică din cadrul Programul de formare în Psihosexologie organizat de Institutul SPER. Dacă sâmbătă ne-am întâlnit cu persoane transgender (vezi articolul aici) şi am discutat împreună cu Sorina Dumitrache despre modalităţi alternative de percepere şi trăire a sexualităţii, duminică am avut ca invitaţi persoane gay. Iar aceasta îmi aminteşte că unul dintre motivele pentru care am ales acest program de formare în detrimentul altuia care există la noi în ţară este faptul că cealaltă şcoală de psihoterapie promovează terapia reparatorie. Iar acest lucru nu numai că este în contradicţie cu consideraţia faţă de fiinţa umană, cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci, paradoxal, este în dezacord inclusiv cu Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR), în care homosexualitatea nu mai figurează ca tulburare de câteva decenii bune.

În concluzie, ceea ce mi-ar plăcea mie să reţineţi din acest articol este că orientarea sexuală şi comportamentul sexual sunt două lucruri sensibil diferite, că terapia de conversie şi terapia reparatorie sunt dăunătoare, dar, mai ales, faptul că pentru adevărata iubire nu contează genul, atâta vreme cât iubirea e împărtăşită şi cei doi parteneri, oricare-ar fi sexul lor, îşi dau deplin consimţământul informat cu privire la ceea ce se întâmplă între ei.

Înainte de a vă povesti despre revelaţiile pe care le-am avut ieri şi despre felul în care mi-au influenţat acestea perspectiva pe care o aveam cu privire la nişte oameni, e necesar să fac două mărturisiri. Prima se referă la faptul că, până ieri, eu credeam că am o prejudecată cu privire la persoanele transgender. Nu ştiam cum să mă raportez la acestea şi spuneam că nu pot să le înţeleg. Şi-acum vine ce-a de-a doua mărturisire: eu nu aveam, de fapt, chiar o prejudecată, ci era mai curând manifestarea mentală a lipsei contactului concret cu astfel de persoane şi teama de necunoscut şi de a nu reacţiona şi acţiona inadecvat faţă de acestea. Din fericire pentru mine, nu-mi place să pun etichete, aşa că am venit la întâlnire cu o deschidere totală – mentală, intelectuală şi emoţională –, doar pentru a descoperi, de fapt, că nu am o prejudecată, aşa că, în realitate, cea de care m-am lepădat a fost ideea că aş avea o prejudecată.

Am participat ieri la un atelier, în cadrul căruia am discutat despre mai multe lucruri, referitoare la sex şi sexualitate, evident, pentru că face parte dintr-un Program de Psihosexologie. Punctul de discuţie principal, însă, a fost constituit de identitatea de gen. Iar acesta a fost cumva ca un preludiu pentru ceea ce a urmat, punctul culminant al întâlnirii, care a fost reprezentat de discuţia cu trei persoane transgender. (Nu spun că informaţiile teoretice şi discuţiile despre studii de caz nu sunt interesante, dar acestea vor fi întotdeauna – cel puţin pentru mine – inferioare întâlnirii cu OMUL şi cu povestea lui de viaţă.)

Trebuie să mai fac o mărturisire (pentru mine se pare că e ziua mărturisirilor) proiecţiile mele despre persoanele transgender nu erau întru totul pozitive. Însă fie că nu erau decât proiecţii, fie că am avut şansa să întâlnesc trei persoane deosebite, proiecţiile au fost eliminate, iar locul lor a fost luat de trei oameni, cu trei istorii de viaţă şi cu trei poveşti sinuoase, delicate, complicate, dificile, complexe – exact aşa cum e povestea fiecăruia dintre noi. Iar eu, atunci când aud povestea cuiva, nu pot decât să-mi deschid toate canalele de comunicare pe care le am disponibile în acel moment, să ascult persoana respectivă şi să încerc s-o înţeleg cât pot eu de bine. Mai ales atunci când e vorba de cineva care are un vis pe care-l urmăreşte cu asiduitate. E un vis mare, care, deşi e realizabil, presupune o schimbare (tranziţie) radicală, eforturi dificile şi îndelungate. Pentru că e vorba, de fapt, despre o reconstrucţie, reinterpretare, reexprimare a propriei identităţi, simultan cu regăsirea identităţii pe care persoana respectivă şi-o ştie dintotdeauna, dar nu poate încă să fie atinsă. Şi nu e vorba doar de lupta cu/pentru sine însuşi, ci e vorba şi de lupta cu un sistem mecanicizat şi care îngreunează lucruri care ar trebui să fie foarte simple şi de nişte servicii şi proceduri administrative care ridică obstacole în loc să le îndepărteze. Şi despre o societate care se mulţumeşte să rămână închistată în prejudecăţi şi nu numai că nu vrea să înţeleagă, dar uneori nu vrea nici măcar să privească.

Însă atunci când ai ochii deschişi, poţi să vezi lucruri interesante şi oameni minunaţi. Oana ne-a permis să avem acces la lumea ei interioară, la povestea ei de viaţă şi la emoţiile din trecut şi din prezent, în timp ce Sasha şi Patrick ne-au povestit despre acţiunile pe care le întreprind în prezent sau au de gând să le realizeze pentru a face în aşa fel încât comunitatea persoanelor transgender din România să treacă dincolo de toleranţă şi să ajungă la acceptare. Acţiuni pe termen mediu şi îndelungat, acţiuni cu bătaie foarte lungă. Iar asta mă face să mă gândesc la câţi oameni plafonaţi există în jurul nostru care nu mai aspiră la nimic, care şi-au stopat ascensiunea către… oriunde. Şi mă întreb dacă e bine sau e rău să ai o aspiraţie, un ţel, un vis, să vrei să faci ceva, să-ţi doreşti să ajungi undeva. Iar ceea ce pentru mine e o întrebare retorică, pentru ei e o provocare permanentă: practică şi concretă şi cotidiană.

Iar acest lucru mă face să mă întreb cât de dificil poate fi pentru aceşti oameni care, pe lângă toate neliniştile, grijile şi preocupările pe care le avem cu toţii, trebuie să se mai străduiască şi să-şi afirme identitatea, să demonstreze – uneori chiar la modul concret – cine sunt, să treacă printr-o mulţime de procese juridice doar pentru a-şi schimba numele din buletin (nici nu mai vorbesc despre eforturile şi procedurile care trebuie urmate pentru a face reatribuirea de sex), să lupte cu sistemul, să conteste şabloanele existente. Şi toate acestea (şi mai sunt, cu siguranţă, şi lucruri care nu-mi vin mie în minte acum, precum şi unele la care nici nu pot să mă gândesc) doar pentru a putea să (se) pronunţe cu onestitate „Eu sunt…”, afirmaţie care altora le este atât de comună încât au plecat complet din ei înşişi şi au uitat cu desăvârşire cine au fost, cine sunt. Şi e foarte trist că unii vor să fie, iar alţii, care pot, au uitat cum s-o facă.

Unul dintre invitaţi a spus că nu crede că cineva care nu a trecut prin aceleaşi lucruri ar putea să înţeleagă vreodată cum e cu adevărat. Şi e posibil să aibă, în foarte mare parte, dreptate. Nimeni dintre cei care nu au trecut printr-o astfel de transformare radicală probabil că nu ar putea să înţeleagă. Dacă-şi vor apleca însă ochiul, urechea, dar mai ales inima, şi vor asculta ce au de spus aceşti oameni, nu au cum să nu simtă revolta faţă de discriminare, tristeţea neacceptării, furia împotriva meschinăriilor administrative ce pot să pară insurmontabile, dezamăgirea faţă de unii semeni, disperarea provocată de toate obstacolele puse în cale de un sistem indiferent… iar dacă vor face acest lucru, nu vor avea cum să nu-i iubească pe aceşti oameni, oricare-ar fi genul pe care-l au ei în prezent.

Îţi mulţumesc Sorina, pentru că ai organizat acest Program de Psihosexologie şi, în special, atelierul de astăzi. Se pare că acest program nu conteneşte să mă surprindă, nu numai cu informaţiile pe care le cuprinde, ci mai ales cu revelaţiile pe care mi le provoacă. Sper să se întâmple şi mai departe şi, pe măsură ce aflu lucruri noi, să mă redescopăr mereu şi pe mine.

Şi, mai ales, le mulţumesc invitaţilor – Oana, Sasha şi Patrick – pentru că au avut încrederea şi deschiderea de a ne face martorii poveştilor lor, a gândurilor, frământărilor, aspiraţiilor, dificultăţilor, emoţiilor şi, în special, a marii lor frumuseţi interioare, care, spre deosebire de frumuseţea fizică, ne rămâne pentru totdeauna.

P.S. Ceea ce nu am aflat ieri a fost felul în care m-aş raporta eu la o persoană transgender care încă nu şi-a început procesul de tranziţie, dar aceasta deja consider că nu mai e o prejudecată, ci doar o experienţă pe care urmează să o trăiesc… atunci când voi fi suficient de pregătit.