Autor: Sorina Daniela DUMITRACHE

Într-o bună zi – şi nu ştiu dacă era o zi mai bună sau mai rea decât alte zile, dacă se distingea în vreun fel de şirul celorlalte zile care curg mereu prin noi, iar uneori, din nefericire, şi pe lângă noi –, într-o astfel de zi, deci, am fost invitat într-o călătorie. Mi s-a oferit o carte şi mi s-a propus să pornesc în aventura de-a o explora.

Acesta a fost modul în care mi-am pornit incursiunea în necunoscut. Şi am descoperit, astfel, că necunoscutul din umbră nu-mi era chiar atât de străin, ci erau doar aspecte din mine însumi care nu mai fuseseră luminate în ultimul timp; sau nu din această perspectivă, pentru că multe dintre cotloanele minţii care-mi erau aduse în centrul atenţiei de noua lumină le vedeam şi înainte cu coada ochiului, undeva la periferia percepţiei. Acum, însă, aduse în raza reflectorului, căpătau noi valenţe, ofereau noi răspunsuri, dar, în acelaşi timp, generau la fel de multe noi întrebări.

Pentru mine, cartea Sorinei Dumitrache, Umbre şi lumini: dezvoltare personală de la A la ZEN, este ca o piesă de teatru cu mai multe acte; şi-n fiecare dintre acestea a intrat în scenă o altă parte din mine însumi, din preocupările şi grijile mele, din aspiraţii şi vise, din dorinţe şi motivaţii, din angoase şi temeri, din lupte, biruinţe şi capitulări, din zboruri şi prăbuşiri. O parte din mine, dar şi din tine, pentru că sunt sigur că şi tu te vei regăsi în multe dintre temele abordate în carte, deoarece, aşa cum ne-a obişnuit, autoarea foloseşte metafora pentru a ajunge cu delicateţe, dar şi cu forţă, exact în punctul potrivit care să facă să vibreze coarda adecvată a sufletului.

Dacă îndrăzneşti, vei redescoperi cărţile înţelepciunii şi înţelepciunea din cărţi, îţi vei reaminti de copacul vieţii, din nou, nelipsit, pivotul central. Exact aşa cum ar trebui omul să fie. Centrul lumii sale şi centrat în lumea sa, dar întinzându-şi în acelaşi timp ramurile peste univers, pentru a-şi mângâia semenii, pentru a-i simţi, pentru a le face cunoscut centrul său de iubire echilibrată. Şi aşa cum bine subliniază autoarea, de iubire, iar nu de îndrăgostire, cele două fiind, evident, calitativ diferite. Vei descoperi cum e să mergi pe sârmă cu greutăţi atârnate de picioare sau purtate în cârcă şi că e posibil oricând ca drumul filiform să te ştranguleze… sau să te spânzure. Dar şi că ai putea să te eliberezi şi ai putea să-nveţi să zbori. Numai tu ai puterea să dai aripi viselor tale, să-ţi transformi dorinţele în realitate, să-ţi conştientizezi nevoile şi să decizi dacă vrei să ţi le îndeplineşti sau nu. Pentru că, aşa cum vei vedea într-un alt act, fericirea este un lucru foarte personal şi este un lucru care se câştigă, nu este un lucru care doar se visează, iar evoluţia şi dezvoltarea noastră reală „constă nu în ce au făcut alţii cu noi – familia, societatea, figurile importante din viaţa noastră –, ci în ce facem noi cu ceea ce au făcut sau au încercat ei să facă cu noi” (simt aici o preluare din înţelepciunea lui Gandalf, un genial vrăjitor al psihoterapiei). Iar pentru a ajunge acolo va trebui nu doar să lupţi cu umbrele întunericului, ci şi să înveţi să le recunoşti şi să le accepţi, pentru că acestea nu sunt altceva decât tenebrele adânci din subsolul raiului, drept urmare fac parte integrantă din noi înşine şi nu vor dispărea nicicând, ci vor rămâne mereu prezente, nu vei putea să te desprinzi de ele, să le laşi în urmă. Exact la fel ca maratonistul dintr-un alt act care poartă o competiţie al cărei scop e să se depăşească pe sine însuşi şi se trezeşte mereu că nu poate niciodată să se autodepăşească, să se lase în urmă (!!!); chiar aşa, cum o fi treaba asta cu autodepăşirea, cum s-or fi gândit cei care-u inventat această sintagmă?

Iar după ce vei fi întreprins toate aceste incursiuni şi vei fi (re)descoperit o mulţime de lucruri despre tine, vei şti că meriţi mult mai mult decât ţi-ai dat voie până acum, că poţi să-ţi oferi mai mult… aşa că… „Oferă-ţi […] un zâmbet. Un zâmbet larg, cu tot… corpul. Cum vine asta? Ca şi cum ţi-ai îmbrăţişa corpul cu inima. Umple-ţi inima de lumină şi trimite-o în tot corpul, către toate organele tale, către tendoane, articulaţii, muşchi, oase. Cu iubire. Ca şi cum nu ai făcut-o niciodată până acum. Ca şi cum abia te-ai născut şi te minunezi de toată făptura ta. Câteva clipe în plus. Ce simţi diferit?”.

Există nenumărate tehnici terapeutice care le sunt utile, deopotrivă, şi psihoterapeutului, şi clientului. Din perspective diferite, dar având acelaşi scop: (mai) binele clientului. Toate încearcă să pătrundă esenţa şi să ajungă la declicurile din straturile cele mai adânci, mai profunde şi mai greu de sondat ale psihicului, tocmai ele fiind cele care pot avea forţa să genereze schimbările cele mai durabile.

Artgenograma este o astfel de tehnică, dar este, în acelaşi timp, mult mai mult decât atât. Este o stabilizare a creşterii, o fixare în prezent a permanentei transformări personale, o proiecţie a personalităţii creatorului ei şi, totdeodată, şi o proiecţie a Creatorului. Este, sau poate fi, un axis mundi personal ce se răsfrânge din marele Univers către cel mic. Sau invers.

Nu intenţionez să demonstrez uriaşul potenţial terapeutic pe care-l are artgenograma, pentru că presupun că veţi descoperi acest lucru singuri, după ce veţi fi citit cartea şi veţi fi aplicat lucrurile descoperite în ea (cu voi înşine şi/sau cu cei care vă caută ajutorul), dar voi prezenta câteva dintre caracteristicile care-i conferă artgenogramei unele dintre aceste beneficii extraordinare (şi pentru terapeuţi, şi pentru clienţi).

Trebuie să spun că eu am asociat întotdeauna genograma cu arborele genealogic. (Nu, n-am confundat termenii, ci încerc să-i integrez într-o structură ceva mai amplă.) Numai că genograma e un arbore oarecum răsturnat, având rădăcinile crescute în sus; un copac răsturnat care te înrădăcinează în cer, care te provoacă, dar te şi susţine, să aspiri mereu mai înalt, ştiind că acolo, sus, vor fi mereu antecesorii care te vor sprijini necondiţionat, aşa cum au făcut-o şi atunci când nu vedeai copacul răsturnat. Pentru că, de fapt, arborele, osia lumii, a fost acolo mereu, mereu la fel, deşi mereu transformându-se, tu fiind cel care te-ai schimbat, tu sau perspectiva din care priveşti…

Artgenograma nu este, însă, nici genogramă, nici arbore genealogic (aşa cum spuneam), cu toate că are câte ceva din fiecare. Seamănă pentru că face apel la structura familiei şi pentru că te provoacă să te întorci la originile arborelui genealogic şi să creezi „blazoane” pentru fiecare membru important al familiei, folosind elemente naturale, care extrag esenţa psihologică din interiorul tău şi transpun în plan concret proiecţiile unor conţinuturi personale şi profunde. Va rezulta astfel o reprezentare a familiei alcătuită din „blazoane psihologice”. Nu seamănă, iar aceasta e, de fapt, cea mai importantă caracteristică a artgenogramei, deoarece meditaţia creatoare şi obiectele din natură (pietre, frunze, flori, scoici, seminţe, cristale etc. etc.), aparţinând naturii şi simbolizând elementele naturale fundamentale (apă, aer, foc, pământ), permit participanţilor să-şi acceseze polarităţile interne (feminin, masculin, patern, matern), să-şi cerceteze propriile axe, să le conştientizeze, să şi le integreze, să le echilibreze (despre axele din Terapia Unificării vorbesc, cele explicate în primul volum, acesta fiind, desigur, cel de-al treilea din serie – scrie şi pe copertă).

Frumuseţea artgenogramei constă în aceea că pleacă de la lucruri din natură simple, dar esenţiale, şi ajunge la lucruri la fel de simple, dar atât de importante, ale existenţei şi prezenţei noastre în lume; în lumea mică a familiei de origine, tot aşa cum suntem şi în lumea mare unde-am crescut s-ajungem… şi ne permit, având sub ochi trecutul şi-n minte viitorul, să intervenim efectiv în singurul moment în care putem s-o facem: aici şi acum. Iar frumuseţe şi mai mare rezultă din integrarea tuturor acestor lucruri în ceea ce se cheamă, pe bună dreptate, Terapia Unificării.

Vă invit, aşadar, să citiţi cartea şi să descoperiţi astfel valenţele transformatoare ale transpunerii transgresiunilor transgeneraţionale (citiţi cu atenţie încă o dată, pentru că nu e doar o-nşiruire de cuvinte), precum şi câteva idei despre arta de a face terapie prin artă.

Cartea o găsiţi aici: Editura SPER.
Recenzia a fost publicată iniţial în revista ArtTE nr. 4.

Nu ştiu alţii cum sunt… dar eu dintotdeauna, atunci când am citit poezii, dincolo de emoţia pe care mi-au generat-o noile sensuri pe care mi le relevau cuvintele incantate, decantate şi reinterpretate, dincolo de înţelesurile şi semnificaţiile inedite, neaşteptate şi provocatoare pe care le îmbrăcau înşiruirile modulate diferit ale vocalelor şi consoanelor, dincolo de noile gânduri, idei şi teme pe care le supuneau reflecţiei combinaţiile proaspete şi neaşteptate ale cuvintelor şi ale ritmurilor, m-am întrebat mereu şi care a fost, în realitate, intenţia şlefuitorului de cuvinte, a celei care creează lumi noi şi magice, folosind instrumente vechi şi mundane…

Şi iată că am avut bucuria de a citi versurile cuprinse în Cronica unei lumi confuze simultan cu ascultarea lor, chiar în lectura autoarei.

Mărturisesc, însă, că nici în acest caz nu sunt convins că am descoperit, cu adevărat, sensul pe care a vrut să-l împărtăşească autoarea cu lumea. Dar există şi certitudini: rostirile din volum mi-au pătruns atât de adânc în suflet, încât mi-au provocat amintiri şi sensuri vechi, au scos la iveală sentimente antice de-ale mele şi au generat chiar şi o recenzie – prima recenzie lirică pe care-am scris-o vreodată unei cărţi (tot ce-aţi citit până aici e, de fapt, introducerea pentru recenzie):

89 de gloanţe fratricide
au frânt 89 de aripi
care s-au năruit peste 89 de biserici 

Biserica se zbătea
să redevină lăcaşul sufletului tuturor oamenilor
indiferent de cărările pe care rătăciseră ei

De 89 de ori câte 89 de suflete
se avântă către un nou început

Cartea o mai puteţi găsi aici, doar în format audio: Editura SPER.
Recenzia a fost publicată iniţial în revista ArtTE nr. 4.

Şi iată, în avans, cărţile şi revista care vor fi lansate sâmbătă, în prima zi a Conferinţei:

Florin VANCEA, Călătoria eroului. O viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală,
Denisa Cristian GODEANU, Alin Sebastian GODEANU, Dicționar de psihogenealogie,
Vasile CONSTANTIN, O scrisoare pentru tine. Corespondenţe terapeutice,
Sorina Daniela DUMITRACHE, Umbre și lumini. Dezvoltare personală de la A la ZEN,
ArtTE – Revista de terapii creativ-expresive și dezvoltare personală unificatoare, nr. 4

Unu plus unu egal doi. Uneori. Alteori, matematica e dată peste cap, pentru că unu plus una este egal cu noi, iar din această combinaţie mai pot rezulta şi alţii: unul, doi sau mai mulţi – e bine să nu fie prea mulţi însă, pentru că atunci va trebui să vorbim despre psihologia grupurilor mici, ceea ce este o cu totul altă discuţie (ceva mai colorată, poate, dar nu neapărat). În cazul de faţă însă, atunci când rezultatul e doi, vorbim de obicei despre un cuplu, iar atunci când e mai mare de trei, vorbim despre o familie. (Pentru a evita discuţiile, e de specificat că există şi cazuri în care doi poate însemna totuşi o familie: o mamă necăsătorită cu un copil, de exemplu.)

Aceste combinaţii reprezintă celula de bază a societăţii. Celulă care astăzi nu mai e ce era ieri, la fel cum ieri nu mai era aceeaşi cu cea de-acum o sută de ani, o mie sau de la acel moment din negura timpului când strămoşii noştri culegători-vânători au început să se strângă în cete/cetăţi pentru că au realizat că dacă sunt mai mulţi, e altceva – pentru unii mai bine, pentru alţii poate că nu. S-au schimbat membrii celulei, s-a schimbat contextul, s-au schimbat presiunile, s-au schimbat… mai e, oare, ceva la fel? Nu trebuie să te gândeşti prea departe, ci doar la faptul că acum vreo sută de ani căsătoriile erau organizate de părinţi, iar astăzi nu mai căutăm nici măcar fericirea în cuplu, ci realizarea maximală a potenţialului individual pentru fericire…

Pe acest fond vine cartea lui Sebastian Godeanu, care încearcă să surprindă cât mai multe aspecte cu privire la problematicile actuale ale cuplului şi ale terapiei de cuplu. Pe lângă trecerea în revistă şi definirea unei serii de concepte specifice şi generale ale psihologiei de cuplu şi familie, în carte veţi descoperi şi probleme actuale cum sunt migraţia forţei de muncă şi influenţele pe care le are această realitate asupra familiei şi a legăturilor de familie sau care sunt problemele cu care se confruntă cuplurile alternative, din ce în ce mai prezente astăzi în conştiinţa socială şi în ochiul public.

Unul dintre aspectele inedite ale manualului este abordarea problematicii familiei şi din perspectivă psihogenealogică, transgeneraţională – perspectivă pentru care autorul are o înclinaţie deosebită şi despre care a mai scris şi în alte cărţi ale sale. Astfel, pot fi regăsite în carte concepte, teme şi instrumente care pot fi utile pentru investigarea familiei din perspectiva istoriei mai multor generaţii care, inevitabil, au influenţat şi şi-au pus amprenta (într-un fel sau altul) asupra atitudinilor şi comportamentelor celor care intră astăzi într-o nouă relaţie, care de-abia îşi întemeiază o familie sau care deja au una, iar specialiştii care se apropie de un cuplu sau de o familie cu dorinţa de a le înţelege mecanismele intime pot să le vadă în lumina trecutului, dar şi-n proiecţii pentru viitor.

Vă invit să descoperiţi singuri mai multe lucruri, dar să nu uitaţi că parcurgerea unui manual nu este scopul ultim al unui demers de explorare, ci este punctul de plecare, locul în care se nasc întrebările ce vor genera următoarele căutări, investigaţii şi care vor duce la noi descoperiri, la adăugarea de noi elemente unui tablou niciodată perfect, niciodată complet, pentru că, nu-i aşa, nu putem niciodată să le ştim pe toate, întotdeauna vor mai fi lucruri pe care să le descoperim, lucruri care să ne surprindă şi care să ne provoace să vrem să ştim mai mult.

Abuzul la copii. Diagnoză şi intervenţie terapeutică.

Abuzul poate fi emoţional, fizic şi sexual. Dacă te gândeşti că aceste forme de abuz sunt gradual din ce în ce mai grave, te invit să te mai gândeşti o dată. Sunt grave toate. Şi au efecte pe termen lung care ajung să influenţeze însăşi personalitatea adultului de mai târziu. Ceea ce realizează această carte este să clarifice conceptele, să descrie simptomele, dar, mai ales, să ne înveţe cum să transformăm constructiv vinovăţia copiilor abuzaţi, pentru a minimaliza efectele din viitor. Şi mă întreb acum dacă numai eu simt că mi se zburleşte neuronul şi am un gust amar atunci când pun în aceeaşi expresie cuvintele „abuz” şi „copil”. Nu-i aşa că aceste cuvinte nu sunt compatibile unul cu celălalt?

Psihologia identităţii gay – provocări, impasuri şi suport terapeutic. Iuliana Elena MOLNAR

Sexualitatea este, şi la noi în ţară, dar şi aiurea, un subiect controversat. Formele de manifestare alternative ale sexualităţii, şi când spun alternative mă refer la toate cele care nu se încadrează în majoritatea statistică, sunt cu atât mai controversate. Iar să scrii o carte despre psihologia identităţii unei minorităţi sexuale este un adevărat act de curaj. Şi să o scrii având în vedere atât latura ştiinţifică, exactă şi rigidă, pe care o presupun nişte teorii şi nişte clasificări, cât şi apropierea de omul de lângă tine care ţi se dezvăluie şi vrea să fie înţeles (autoarea nu are doar cunoştinţe teoretice; acestea sunt dublate şi de experienţă terapeutică) mi se pare un act demn de un psihoterapeut, care a trecut dincolo de toate etichetele şi a ajuns să cerceteze, cu adevărat, sufletul oamenilor. Dacă ţi-am stârnit curiozitatea, te invit să descoperi singur cum sunt clasificate etichetele şi ce se ascunde dincolo de ele. (Mă întreb câţi oameni vor avea curajul să încerce să vadă ce se ascunde dincolo de-o astfel de etichetă?)

Manual de psihologia cuplului şi a familiei. Alin-Sebastian GODEANU

Cuplul şi familia vor rămâne în atenţia psihologilor, şi nu numai, atâta vreme cât va exista societatea. E posibil ca regulile să se schimbe odată cu istoria, însă nu şi caracterul imuabil al cuplului. Acesta este un dat al existenţei (universale) şi va cunoaşte permanent noi şi noi interpretări. În această carte veţi descoperi teme interesante şi actuale cu privire la anumite aspecte ale psihologiei cuplului şi familiei, precum şi abordări inedite ale unor probleme care ţin de dinamica şi diversitatea tipurilor de cupluri. Familie. Cuplu. Permanenţă.

Ghid aplicativ de evaluare clinică a copiilor şi adolescenţilor. Elena Otilia VLADISLAV

Lucrul terapeutic cu copiii înseamnă joc. Cu plastilină, păpuşi, culori, nisip şi orice alte obiecte şi orice alte fantezii imaginate de mintea lor liberă şi creativă. Şi chiar dacă din exterior poate să pară că şi psihoterapeutul s-a întors la vârsta copilăriei şi şi-a lăsat liber copilul interior, lucrurile nu stau chiar aşa. Terapeutul este, simultan, şi copil, şi adult. Este copil pentru a putea să-l însoţească pe copilul din faţa lui cu empatie şi potrivit vârstei lui, dar este şi adult, pentru a putea identifica ceea ce se întâmplă în viaţa, în familia şi în sufletul copilului. Iar dacă psihoterapia cu copii înseamnă să te joci serios, la adolescenţi lucrurile devin şi mai complicate, pentru că aceştia nici nu s-au desprins în întregime de lumea jocului, dar nici nu s-au maturizat complet. Iar cartea Elenei Vladislav, oferă instrumentele de care are nevoie terapeutul pentru a evalua cât mai exact care sunt problemele şi cum poate să intervină într-un mod cât mai adecvat, în ambele cazuri.

ArtTE – Revista de terapii creativ-expresive şi dezvoltare personală unificatoare, nr. 3

În cel de-al treilea număr al revistei ArtTE, aşa cum deja v-aţi obişnuit, veţi descoperi descrierea unor modalităţi de intervenţie terapeutică inedite şi originale, poezie terapeutică, meditaţii creative, interviuri cu terapeuţi consacraţi, recenzie de carte şi, nu în ultimul rând, poezie cu valenţe terapeutice. Revista reprezintă o provocare adresată imaginaţiei şi creativităţii tale!

Deşi cea de-a şaptea artă este relativ tânără şi parcă mai ieri împlinea un secol, ea a fascinat încă de la începuturi şi continuă să mai fascineze, poate chiar mai mult decât atunci, mai ales că astăzi există posibilitatea de a proiecta pe ecranul alb orice lucru pe care poate să şi-l imagineze fantezia umană.

Poveştile pentru marele ecran – şi mai târziu şi cele pentru micul ecran – au încercat dintotdeauna să preia şi să transpună în imagini acţiunile, gândurile şi emoţiile umane, reuşind mai mult sau mai puţin să le şi transmită mai departe, să le facă să aibă un ecou în privitor, să determine la acesta propriile emoţii, gânduri şi acţiuni.

Toate aceste transferuri (şi contratransferuri) nu sunt însă simple şi directe, ci sunt mediate de multiple filtre: ideologice, culturale, morale, etice, psihologice, cinematografice. Şi toate acestea mediază şi fac posibil ca aceeaşi informaţie să reverbereze diferit, să fie percepută diferit şi să fie interpretată diferit, prin filtrele personale ale fiecăruia. Am putea spune că realitatea se reflectă diferit în fiecare film – în funcţie de scenariu, joc actoricesc, regie, muzică etc. – şi fiecare privitor percepe diferit un acelaşi film – în funcţie de propria sa educaţie, cultură, personalitate, structură psihologică ş.a. Filmul reprezintă, deci, punctul în care converg o serie multiplă de realităţi, compuse din realităţile şi viziunile cumulate ale tuturor celor care au contribuit la realizarea peliculei, punct care, la rândul lui, este perceput în mod distinct de fiecare privitor diferit, care trece totul prin propriile sale filtre, generându-se deci o multitudine de realităţi distincte.

Şi tocmai în acest punct de convergenţă a unor planuri şi realităţi multiple intervine psihoterapia, mai exact cinematerapia, pentru că gradul înalt de complexitate şi subiectivitate, proiecţiile şi interpretările, gândurile şi emoţiile, trăirile mai mult sau mai puţin intense pot fi supuse (auto)analizei şi pot să determine efecte şi transformări terapeutice. Mai ales şi cu deosebire atunci când sunt ghidate de un psihoterapeut care este pregătit în acest domeniu. Pentru că trebuie amintit, aşa cum o face şi autoarea în câteva rânduri, cinematerapia nici nu se face de unul singur, nici nu presupune doar critică de film, deşi spiritul critic poate să fie implicat în anumite teme psihologice. Cinematerapia înseamnă urmărirea cu sens a filmelor; cu sens personal, pentru a descoperi propriile semnificaţii; acele semnificaţii care determină restructurări psihologice. Cred că nu greşesc atunci când spun că cinematerapia înseamnă surprinderea personalităţii celorlalţi – scenarişti, actori, regizori compozitori etc. – pentru a ajunge să fii surprins de propria ta personalitate, adică să-ţi înţelegi mai bine propria existenţă, cu motivele, ţelurile şi direcţiile ei.

În cartea Sorinei Dumitrache, Cinematerapia, vei găsi informaţii mai multe şi mai detaliate referitoare la aspectele teoretice şi practice ale cinematerapiei, informaţii pe care eu nu le-am atins mai deloc în această recenzie. Vei găsi chiar şi descrierea unui modul de dezvoltare personală centrat pe cinematerapie în manieră experienţial-unificatoare, cu filmele despre care s-a discutat, cu temele psihologice abordate şi chiar şi cu fragmente din partea efectivă de terapie. E posibil ca după ce citeşti această carte să te uiţi la filme în mod diferit. Poate că, cine ştie, vei mai adăuga încă un filtru sau poate că vei înţelege mai bine un altul; sau mai multe.

Ei, ce zici, ne uităm la un film… psihologic?

Pentru mine, munca a fost aproape dintotdeauna asociată cu jocul. Iar acest lucru se datorează unei clasificări a activităţii umane făcute de domnul profesor Mielu Zlate într-un manual de psihologie vechi… cred că nu greşesc dacă afirm că era primul manual de psihologie de după ’89. Revăzând acum aceste informaţii, am constatat că respectiva clasificare în activităţi de „joc, învăţare didactică, muncă productivă şi creaţie” era, de fapt, clasificarea activităţii umane în funcţie de criteriul evoluţiei ontogenetice, acest lucru amintindu-mi de rigurozitatea ştiinţifică a domnului profesor, pe care eu îl consider unul dintre părinţii mei spirituali şi de la care am învăţat ce înseamnă gândirea ştiinţifică şi aprecierea în mod critic a informaţiilor cu care vii în contact.

Joc, învăţare, muncă şi creaţie. Apar succesiv şi se întemeiază una pe cealaltă, dar nu se exclud reciproc, iar cele anterioare nu dispar atunci când apar cele noi; şi pot fi îmbinate; şi tocmai această îmbinare a lor face ca, pentru mine, să se şteargă semnul de întrebare din coada titlului acestei cărţi. Pentru că, atunci când munca este combinată cu jocul, cu învăţarea şi cu creaţia, nu poate să ducă la altceva decât la bucurie. Să poţi să-ţi faci munca în joacă nu are cum să fie altfel decât plăcut. Să înveţi lucruri noi în timp ce munceşti este un lucru îmbucurător pentru o persoană care doreşte să se dezvolte permanent. Iar atunci când munca ta înseamnă şi creaţie, ceea ce implică automat şi jocul şi învăţarea, înseamnă că trăieşti plenar, şi acest lucru nu are cum să nu te bucure.

Dar aceasta este, evident, o perspectivă de abordare idealistă şi idealizatoare. În cartea lor Bucuria de a munci? Tu, locul de muncă şi fericirea, Peter Warr şi Guy Clapperton nu abordează, însă, munca din această perspectivă (nici din cea a apariţiei sale ontogenetice, nici din cea ideală), ci dintr-o alta, care vine mai curând din direcţia psihologiei organizaţionale şi motivaţionale. Ei vorbesc despre caracteristicile locului de muncă şi despre trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ, despre modurile diferite în care gândesc oamenii şi despre stilul individual în care se raportează fiecare la multiple laturi ale existenţei şi ale realităţii. Vorbesc, evident, şi despre fericire; aşa am aflat şi eu că există studii care demonstrează că o mare parte din capacitatea de a fi fericit, şi chiar din potenţialul de a fi fericit, este programată genetic, lucru la care, nu-i aşa, nu te-ai fi aşteptat. Cu toate acestea, există suficient de multe variabile asupra cărora se poate interveni, mai uşor sau mai greu, mai devreme sau mai târziu, astfel încât, în cele din urmă, oricine are o şansă la fericire. Mesajul este, aşadar, unul optimist.

Aceasta este prima carte pe care am tradus-o pentru editura Trei, la începutul anului trecut, şi mărturisesc că a fost o provocare – pe care sper că am trecut-o cu brio –, dar a fost şi o plăcere, pentru că m-a făcut să-mi amintesc de o dragoste mai veche a mea, respectiv psihologica organizaţională, de care m-am mai îndepărtat puţin în ultimii ani şi către care pare să mă apropie din nou nişte proiecte actuale.

Consider că această carte este o lectură foarte interesantă şi că are un mare potenţial să te facă să (re)descoperi bucuria de a munci.

Îndrăzneşte, aşadar, şi fii fericit!… şi la locul de muncă…

Formula de lansare pentru orice produs

M-am bucurat foarte mult când am aflat că s-a publicat o nouă carte pe care am tradus-o: Lansarea, de Jeff Walker, la Editura Act şi Politon. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât este o carte deosebită care, dacă este citită cu atenţie şi de cine trebuie, poate fi foarte utilă şi poate să producă, cu adevărat, schimbări pentru şi în viaţa celui care o va fi citit.

Atunci când am primit manuscrisul pentru traducere, neştiind despre ce este vorba, titlul mi s-a părut intrigant şi confuz. Dar, pe măsură ce am început să intru în subiect, am constatat că era, pe undeva, exact cartea de care aveam nevoie în acest moment. (Nimic nu este, niciodată, întâmplător.)

Aşa cum spune autorul, aceasta nu este o carte despre cum să te îmbogăţeşti rapid. Dar, dacă o citeşti cu atenţie şi aplici ceea ce vei descoperi în ea, cu siguranţă vei avea o strategie viabilă să te îmbogăţeşti. Şi ceea ce este interesant este că lucrul cel mai important pentru a reuşi să faci asta este să te cunoşti pe tine însuţi, să ştii ce poţi să faci cel mai bine astfel încât să-i ajuţi pe alţii ca să te ajuţi şi pe tine însuţi. Pentru că despre acest lucru este vorba în această carte: despre cum să-ţi construieşti o afacere care îţi place şi despre cum să ai numai clienţi mulţumiţi şi fericiţi.

Lansarea îţi oferă o strategie de construire pas cu pas, de la zero, a unei afaceri, pornind de la etapele de sondare a pieţei, pregătire a produsului, prezentare a produsului folosind o serie de declanşatori mentali şi ajungând până la lansări care au realizat milioane de dolari într-o singură zi. Şi lucrul extraordinar este că, atunci când vei citi cartea, vei realiza că ai putea chiar şi tu să faci lucruri cum sunt cele descrise în carte, dacă-ţi pui mintea la contribuţie şi osul la treabă. Pentru că vei vedea exemple de oameni care au pornit chiar de la zero şi au ajuns foarte departe.

După ce vei citi această carte, vei înţelege că şi tu poţi să realizezi lucruri extraordinare.

Te invit, aşadar, să-ţi accesezi extraordinaritatea!

Aici găseşti link-ul de la care poţi achiziţiona cartea
Lansarea de Jeff Walker