A fost un weekend prelungit în care am învăţat despre iubire. Un weekend în care am întâlnit doi profesori care predau iubirea; în special iubirea sănătoasă de sine, pentru că numai atunci când te iubeşti pe tine aşa cum eşti, şi cu calităţile, dar şi cu limitele tale, numai atunci poţi să le oferi iubire şi celor din jurul tău într-un mod care să fie acceptat şi apreciat. Să nu mă înţelegeţi greşit. Ei nu predau explicit iubirea, ci sunt îndrumători care te ajută să-ţi îmbunătăţeşti contactul cu tine şi cu energia ta vitală. Dar spune-mi tu, ce altă energie ar putea fi mai importantă şi mai valoroasă decât iubirea, pentru că eu unul nu pot să mă gândesc la o alta.

Sorina Dumitrache, cea care a organizat acest atelier, îmi spunea înainte de eveniment că-i admiră foarte mult pe aceşti oameni. Recunosc, mie mi se părea că exagerează puţin. O cunoşteam pe Amara ECKERT de la nişte conferinţe anterioare organizate de Institutul SPER, o admiram pentru vitalitatea, energia şi experienţa pe care le vedeam întruchipate în ea, dar legătura noastră se limitase la audierea unor prelegeri de la conferinţă. Weekendul acesta, însă, am avut ocazia să lucrăm direct şi, mai ales, am avut ocazia s-o văd alături de partenerul ei Gerhard FICHTNER. Spun partener pentru că nu ştiu dacă sunt căsătoriţi oficial; energia dintre ei, însă, care e aproape palpabilă, transmite un tip de căldură, dragoste şi înţelegere reciprocă ce transcende cu mult orice act oficial care-ar putea fi emis şi parafat de vreo entitate pământeană. Iar acum, împărtăşesc şi eu sentimentele deosebite faţă de aceşti mentori despre care îmi povestea Sorina înainte.

De obicei, eu am o uşoară reţinere atunci când mă adresez unor persoane pe care le percep ca fiind superioare, aşa cum sunt profesorii, dar cu Amara şi cu Gerd acest lucru nu a mai fost valabil, mi-a fost foarte uşor să comunic cu ei şi să creăm o legătură de la suflet la suflet. M-au făcut să am foarte multă încredere (şi în ei, şi în mine) şi să îmi dau voie să mă exprim deplin, fără teama de a fi judecat sau evaluat, încrezător că pot să fac faţă oricăror lucruri pe care le-aş fi putut descoperi.

S-a lucrat individual, în perechi şi în grup. Am exprimat, am împărtăşit, ne-am conectat – la noi înşine şi unii cu alţii –, am râs, am plâns, ne-am făcut auzite vocile şi ne-am ascultat sufletul – nouă înşine şi unii altora –, ne-am mişcat şi am stat imobili, am dansat căutându-ne propriul ritm şi forma de expresie care să ne caracterizeze cel mai bine, ne-am apropiat mai mult de noi înşine şi unii de alţii, am mai crescut puţin şi am descoperit surse suplimentare de iubire – pentru noi înşine şi pentru alţii.

Nu pot să spun cum a fost pentru ceilalţi, atât din pricina confidenţialităţii experienţelor, cât şi a faptului că nu pot şti cu exactitate care au fost emoţiile şi trăirile lor, dar pot spune despre experienţa mea. Am ajuns la atelier cu curiozitate. Mi-am formulat chiar în timpul atelierului ca obiectiv să-mi găsesc vocea interioară (care nu, nu este aceeaşi cu vocea „scrisă”). Am avut două zile să explorez şi să (mă) caut. Iar la finalul lor pot spune c-am început să-mi găsesc vocea, descoperind în acelaşi timp, sau redescoperind, foarte multe lucruri despre mine. Procesul nu s-a încheiat încă, dar, la fel ca fiecare călătorie, şi aceasta începe tot cu primul pas.

P.S. Am început prin a spune că am avut şansa de a fi invitat la acest atelier. Continui acum prin a spune că uneori nu e suficient să-ţi ofere cineva o şansă, ci e necesar să contribui şi tu la acest lucru, să faci ca Universul să lucreze pentru tine. Iar Universul chiar poate conspira şi în avantajul tău, nu doar împotrivă; nu e nevoie decât să-l ajuţi şi tu puţin. Înainte de atelier, mi-am dorit foarte mult o sesiune particulară cu Amara Eckert şi m-am asigurat că obţin o programare. Iar în timpul acestei sesiuni, după cele două zile de lucru profund şi intens de la atelier, cele încă aproape două ore cu Amara au completat experienţa, au integrat-o, m-au făcut să mă descopăr într-un mod neaşteptat şi plenar (ştiu că e posibil să sune un pic cam pompos, dar chiar a fost o experienţă completă, deplină).

P.P.S. Zilele trecute, mă întreba cineva ce se întâmplă cu iubirea după ce cuplul depăşeşte faza de îndrăgostire de la începutul unei relaţii, cu fluturi în stomac şi capete în nori, atunci când realitatea dă buzna în relaţie. I-am spus atunci că rămâne dragostea matură şi plină de respect. Acum ştiu acest lucru.

P.P.P.S.  M-am îndrăgostit. De psihoterapia corporală. Şi intenţionez să transform acest sentiment într-o dragoste care să dureze!

Trăim într-o lume în care, mai mult ca oricând, este promovată imaginea unui corp ideal. Televiziunea, filmul, publicitatea prezintă o imagine fotoshopată (iată, se inventează chiar şi cuvinte noi pentru a descrie pervertirea realităţii la un ideal greu sau imposibil de atins), o imagine ideală nu numai a corpului, care trebuie să fie perfect până la ultimul por al pielii, ci a tuturor lucrurilor din jurul nostru (vezi pozele în care realitatea este mai frumoasă decât… în realitate). O lume în care corpul a devenit un obiect asupra căruia sunt îndreptate diverse acţiuni, un obiect de care ne-am detaşat, care nu ne mai aparţine, faţă de care ne-am îndepărtat şi cu care avem o relaţie distantă, indiferentă şi rece. Fugim de corpurile noastre, ne-am rătăcit în lume şi orbecăim prin ea, lăsând-o să ne conducă aşa cum dictează utima modă.

La rândul ei, psihologia, deşi consideră omul ca fiind o entitate bio-psiho-socială, dintotdeauna s-a străduit să-şi definească, delimiteze, diferenţieze şi să-şi scoată în evidenţă propria particulă din acest tot unitar, contribuind şi ea, in extenso, la distanţarea omului modern faţă de propriul corp. Aceste lucruri sunt de înţeles, având în vedere că ea, psihologia, relativ tânără fiind, a trebuit să-şi susţină şi să-şi demonstreze calitatea de ştiinţă şi metodele de investigaţie, cercetare şi intervenţie adecvate, deci ştiinţifice. Astăzi însă, psihologia şi, în special, psihoterapia, ajungând la o relativă maturitate, se întorc către corp, conferindu-i acestuia importanţa pe care o are şi din punct de vedere psihologic, dincolo de idealizarea şi idolatrizarea pe care i le oferă acestuia sistemul mediatic de astăzi.

Acesta este contextul în care s-a desfăşurat cea de-a VII-a ediţie a Conferinţei de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare „Provocări, experiențe, noutăți, conexiuni psiho-corporale și deschideri interdisciplinare”. Aşa cum ne-am obişnuit deja, şi anul acesta organizatorii au pregătit pentru participanţi prelegeri, prezentări de lucrări, mese rotunde, workshopuri, expoziții și lansări de carte.

Printre temele aduse în discuţie s-au numărat rolul psihologului în relaţia cu clientul, modul în care poate gestiona acesta situaţiile traumatice (probabil că mulţi dintre voi ştiţi că Institutul SPER şi membrii acestuia s-au implicat activ pentru susţinerea celor afectaţi de tragicul eveniment de la Colectiv, de anul trecut), precum şi noi modalităţi de diseminare şi de implementare a serviciilor psihologice şi psihoterapeutice.

Cea mai importantă temă a Conferinţei de anul acesta mi s-a părut însă a fi (aşa cum reiese din titlu şi cum mi s-a impus, cumva, aproape de la sine) conştientizarea corporală şi valenţele terapeutice benefice la nivel psihologic ale acestei conştientizări. Anul acesta, pe lângă Amara Renate ECKERT şi Gehard FICHTNER, care ne-au obişnuit an de an cu prezenţa lor deosebită şi emanând echilibru şi bucurie şi care au susţinut prelegerea Lucrul cu trauma în psihoterapia corporală şi workshopul A asculta cu limbajul corpului, ne-a onorat cu prezenţa şi Jill BUNCE, de la Universitatea Derby, Marea Britanie, cu prelegerea Semnificaţia corpului în terapia prin dans şi mişcare. Desigur că nu au fost doar prezentări teoretice, au existat şi mai multe ateliere practice, printre care şi unele de dansterapie: Lumina din inima ta – o experienţă corporală unificatoare pe muzică, dans şi meditaţie, susţinut de Florin VANCEA şi Valeria SFAROIU, şi Mandale în mișcare sau dansul Universului lăuntric – atelier de dezvoltare personală unificatoare prin dans și mișcare, susţinut de Flavia CARDAŞ.

În cadrul evenimentului a fost anunţat şi un întreg weekend de dansterapie, ce v-a fi susţinut de Jo HARDY, pe 17 – 19 iunie: Mişcarea vieţii – cele 5 ritmuri. (Având în vedere că de-abia a fost anunţat, probabil că încă mai găsiţi locuri disponibile, dar nu se ştie pentru cât timp, aşa că grăbiţi-vă să vă înscrieţi şi să vă rezervaţi un loc!) Filmul de prezentare pentru acest workshop m-a făcut să mă gândesc la două lucruri. În primul rând, la felul în care am ajuns să pervertim estetic dansul, transformându-l dintr-o exprimare liberă, spontană şi creativă a corpului în serii coordonate şi numărate de mişcări ce se desfăşoară într-o succesiune strict stabilită (mie-mi place foarte mult să dansez, dar dacă mă pui să învăţ o succesiune de mai mult de 16 paşi sau dacă mă pui să fac fix aceeaşi succesiune de paşi o melodie întreagă, m-ai pierdut şi m-am pierdut). Şi, în al doilea rând, m-au impresionat oamenii din filmuleţ, cei care participau la atelierele organizate de Jo HARDY. Presupun că erau englezi şi cu toţii ştim că despre ei se spune că, în majoritatea timpului, sunt reci; dar se pare că dansul terapeutic îi energizează şi îi umple de inspiraţie şi de expresivitate. Iar dacă acest lucru e valabil chiar şi pentru ei, atunci e clar că şi pentru noi va avea influenţe majore.

Îmi amintesc acum că ultimul exerciţiu de dansterapie la care am participat a fost în cadrul unui workshop mai amplu susţinut de Florin VANCEA. Nu am plecat de acolo cu toate răspunsurile, dar în mod cert mi-am pus câteva întrebări foarte utile şi am fost mult mai conştient de propriul meu corp şi de extraordinarul potenţial pe care îl deţine acesta şi de lucrurile minunate pe care le poate face cineva dacă ajunge la unitatea echilibrată dintre corp, minte şi spirit.

În prima zi a Conferinţei, au fost lansate patru cărţi, precum şi revista ArtTe nr. 4. Acum nu voi face decât să menţionez cărţile care au fost lansate, dar vă promit că veţi mai auzi despre ele, în următoarele mele recenzii. Iată care au fost lansările:

Călătoria eroului. O viziune psihologică privind maturizarea, evoluţia umană şi dezvoltarea personală, Florin VANCEA
Dicționar de psihogenealogie, Denisa Cristina GODEANU, Alin Sebastian GODEANU
O scrisoare pentru tine. Corespondenţe terapeutice, Vasile CONSTANTIN
Umbre și lumini. Dezvoltare personală de la A la ZEN, Sorina Daniela Dumitrache
ArtTE – Revista de terapii creativ-expresive și dezvoltare personală unificatoare, nr. 4.

Participanţii au avut ocazia să admire şi expoziţii cu lucrările unor psihologi – Sens și redefinire, Roxana MAIER, Povești în ulei, Angelica HIRJU, Povesti despre Cristina. Jurnalul unui art terapeut, Mihaela ȘCHIOPU -, dar şi picturi realizate în cadrul atelierelor de artterapie de către copiii internați în secția de oncopediatrie din Institutul Oncologic București – Ceea ce nu se vede pe fereastră. De asemenea, Asociația Anais, reprezentată de Adela SZENTES, a participat la Conferinţă cu Inimi şi fluturi. Fluturii ca simbol al transformării – expoziție de podoabe realizate în cadrul grupurilor de suport cu beneficiarii asociaţiei.

Şi aş vrea să închei printr-un îndemn cuprins, implicit, în cuvintele unui copil, dintr-o prezentare de lucrare făcută de Marina BADEA, care mi-au rămas întipărite în memoria afectivă: „Dacă nu faci fapte bune şi iubitoare, te exmatriculează Dumnezeu din Rai”. Continuaţi aşadar să faceţi fapte bune – pentru voi, pentru cei din jur şi chiar şi pentru cei pe care nu-i cunoaşteţi încă – şi continuaţi să iubiţi şi să vă exprimaţi iubirea – faţă de voi, faţă de cei din jur şi chiar şi faţă de cei pe care nu-i cunoaşteţi încă! Şi nu uitaţi să vă iubiţi propriul corp, pentru că nu numai că e bunul cel mai de preţ pe care-l aveţi, dar el este, de fapt, voi înşivă.

 *          *
*

* Atunci când am pus titlul acestui articol nu m-am gândit la romanele lui Philip José Farmer, dar aveam un vag sentiment de déjà-vu. Interesant e că ceea ce am vrut să spun eu şi ceea ce descrie Farmer în romanele lui e, oarecum, similar şi ridică o întrebare interesantă: ce te-ai face dacă te-ai trezi brusc într-o lume nouă şi tot ce-ai avea ai fi tu însuţi, cu trupul tău, cu experienţa şi cunoştinţele tale de-acum – adică tot ceea ce deţii, de fapt, şi în acest moment, deşi e posibil să ai iluzia că ai mai mult…?

Luminiţe, brazi, globuri, beteală, sclipici, poleială, cadouri, bucurie… şi, opţional şi preferabil, un pic de zăpadă şi un pic de magie. Aceasta ar fi o enumerare (succintă) care ar putea descrie luna decembrie. Luna în care toată lumea ar trebui să fie fericită şi totul ar trebui să fie ideal…

Ce e de făcut însă atunci când nu mai vine Crăciunul? Ce te faci atunci când Peter Pan greşeşte la număratul stelelor, nu mai face la dreapta după cea de-a doua stea şi nu mai ajunge în Ţara de Nicăieri, la Wendy şi la toţi băieţii pierduţi – cei pe care alţii i-au abandonat (să nu-mi spună nimeni că i-au pierdut din greşeală şi că nu au dorit – conştient, subconştient sau inconştient – să scape de ei), iar el i-a transformat în familia sa.

Sunt oameni care nu au aflat niciodată cum e bucuria de Crăciun. Oameni care l-au aşteptat toată copilăria pe Moş Crăciun să le aducă darurile pe care le visau, dar au rămas cu nasul lipit de vitrina cu promisiuni care nu au devenit niciodată realitate pentru ei. Sunt cei din rândul cărora e posibil să se fi ridicat acei Scrooge pentru care Crăciunul nu înseamnă decât risipă, cheltuială, futilitate.

Şi mai sunt oameni care au ştiut la un moment dat, dar după aceea au uitat ce înseamnă şi ce ar trebui să însemne aceste zile de sărbătoare. Pentru că atunci când viaţa îţi pune în cale o mulţime de obstacole care par (sau poate chiar sunt) insurmontabile, atunci când toţi par să-ţi pună piedică, să facă presiuni asupra ta şi să te oprime, ei bine, atunci e posibil să ţi se năruie toate visele şi să ţi se spulbere toate aspiraţiile. E posibil să te simţi cel mai singur om din întreg universul. Să uiţi că speranţa rămâne mereu, e acolo chiar şi atunci când tu nu o mai vezi şi nu mai crezi în nimic. Şi e posibil să ţi se insinueze în suflet durerea de a trăi, să simţi că nu mai poţi duce singur în spate toată suferinţa lumii.

Mai sunt alţii care ajung să devină nefericiţi din cauza excesului de bucurie. Cei care ştiu că de Crăciun trebuie să se bucure, să fie fericiţi şi care se străduiesc atât de mult să îndeplinească aceste deziderate, încât atunci când nu reuşesc să le atingă, devin nefericiţi şi deprimaţi. Este ştiut faptul că în perioada sărbătorilor de iarnă există o creştere a nivelului de depresie şi a numărului de sinucideri. Trist, dar adevărat: presiunea socială care-i împinge să fie fericiţi ajunge să facă tocmai contrariul.

Şi mai sunt şi cei care nu l-au descoperit niciodată pe Iisus şi pe Dumnezeu şi la care nu au ajuns nici măcar campaniile de marketing pe care le promovează Pepsi şi Coca Cola… (Pământul e foarte mare şi, mai ales, foarte variat.)

Trebuie să recunosc faptul că anul acesta era cât pe ce să mă ocolească şi pe mine spiritul Crăciunului (prea multe presiuni, din prea multe direcţii, combinate cu oboseala acumulată în decursul unui an lung şi plin). S-a întâmplat însă ca o persoană apropiată să facă gestul potrivit, la momentul potrivit (adică să răspundă tocmai unei nevoi de-ale mele din momentul prezent), pentru ca lucrurile să se însenineze şi să-mi reamintesc de bucuria de a primi, dar mai ales de bucuria de a oferi. Iar aceasta a fost doar prima dintre ele, pentru că după aceea au mai apărut şi alte persoane dragi şi frumoase din jurul meu care au avut grijă să-mi readucă bucuria, să-mi reamintească speranţa, să-mi redea încrederea în oameni şi în dorinţa lor de a împărţi şi de a împărtăşi. Sunt un om foarte norocos, deoarece Crăciunul pare să aibă un mod foarte interesant de a se infiltra an de an în viaţa mea, amintindu-mi mereu ce înseamnă el cu adevărat.

Nu avem nevoie neapărat de Crăciun pentru a fi mai buni, mai atenţi, mai iubitori cu toţi cei din jurul nostru, cunoscuţi sau necunoscuţi. Dar ar putea fi un bun moment să începem.

Şi mă întreb, atunci, ce putem face pentru toţi acei oameni pentru care spiritul de sărbătoare a fost pierdut sau poate că nu l-au cunoscut niciodată?

Tu ce ţi-ai propus, concret, să faci pentru un membru al familiei tale, pentru un vecin, un prieten sau o prietenă, un coleg sau o colegă… sau, de ce nu, chiar pentru cineva străin? Cum am putea să răspândim cât mai mult bucuria de a (ne) oferi? Şi cum am putea s-o răspândim nu doar în luna decembrie, ci în tot decursul anului?

Să plecăm, aşadar, să colindăm, pe la case să urăm:

Sărbători fericite!

Există mulţi psihologi, medici generalişti şi psihiatri, care s-au confruntat cu o astfel de solicitare. Uneori, mai rar, ar putea să difere genul, iar părinţii – cel mai adesea mama – să vină cu inculpatul (sau cu inculpata) la cabinet, ca să-i fie scoşi gărgăunii din cap:

– Nu-ş’ ce l-a apucat dom’ doctor. Zice că lui îi plac băieţii. Eu nu concep aşa ceva. Lucrul ăsta nu poate întâmpla în familia noastră. Spuneţi-mi cum facem să-i scoatem prostiile astea din cap?

Nu contează ce vrea el, nu contează dorinţele şi sentimentele lui, ci contează ceea ce spune lumea că „e bine”. Iar adolescentul respectiv este un obiect care se află în posesia părinţilor şi la mila opiniei sociale şi care trebuie remediat, de parcă ar fi un lucru material care s-a stricat, care nu mai funcţionează la parametrii solicitaţi. Nu este decât ceva deţinut… în regim de detenţie.

În graba lor de-a arunca cu pietre, a pune etichete şi a stigmatiza, mulţi nu stau să se gândească la ce se referă, de fapt, orientarea sexuală: la atracţia sexuală faţă de un gen sau altul, acelaşi cu al persoanei sau nu. Cuvântul cheie este atracţie. Gândeşte-te la ultima oară când ţi-a plăcut cineva, când te-ai simţit atras de o persoană: ai avut în vreun fel de ales, ai putut să controlezi în vreun fel atracţia, ai putut să decizi pe cine să placi, de cine să te îndrăgosteşti? Şi-atunci, dacă se spune că dragostea e oarbă, că îndrăgostirea întunecă raţiunea, de ce le pretind anumite persoane unor alte persoane pe cine să iubească, de cine să se simtă atrase?

Şi mai gândeşte-te la faptul că există multe persoane care se simt atrase de persoane de acelaşi sex, dar care aleg, cu toate acestea, să se supună regulilor sociale şi să aibă o familie standard, de convenienţă, doar din cauza presiunii sociale. Şi persoanele acestea, deşi sunt atrase de persoane de acelaşi sex, rămân fidele partenerului/partenerei de cuplu, deci nu dau curs dorinţelor din sufletul lor şi nu pun în act comportamentul sexual cu parteneri de acelaşi sex. Sunt aceste persoane heterosexuale sau homosexuale? Şi, mai ales, ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul lor? Îmi imaginez că, din punct de vedere psihologic, trăirile lor pot fi foarte asemănătoare cu cele ale unei persoane heterosexuale care e forţată să trăiască într-o căsătorie gay.

Sunt puţini, însă, cei care se gândesc la trăirile semenilor de lângă ei, în general. Iar atunci când mai există şi o etichetă discriminatoare, cu atât mai puţin. Ba, chiar mai mult, au existat curente religioase şi (pseudo)terapeutice (iniţial pusesem psihoterapeutice, dar nu cred că acestea îşi merită prefixul) care au încercat să vindece homosexualitatea. Şi multe au pretins că au şi reuşit. Nu intenţionez să descriu aici metodele folosite de terapia de conversie sau de terapia reparatorie pentru a ajunge la acest obiectiv (dacă vreţi să citiţi mai multe despre acest subiect, vă voi semnala când va apărea la editura Trei o carte pe care-am tradus-o şi în care sunt descrise ceva mai detaliat), dar este imperios necesar să menţionez că acestea nu sunt metode terapeutice, ci sunt, mai curând, şi nu cred că exagerez când spun acest lucru, metode de tortură moderne. Dacă în antichitate inchiziţia tortura oamenii folosind diverse dispozitive, cei care aplică terapia de conversie astăzi (da, încă se mai aplică, deşi legal vorbind este interzisă) folosesc metode psihologice pervertite şi distorsionate, folosindu-se de emoţiile persoanelor gay, de vinovăţia şi ruşinea acestora, în încercarea de a le inhiba pornirile, dorinţele, sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Sunt, de fapt, metode de condiţionare, de asociere a lucrurilor care le plac cu stimuli dezagreabili. Terapie aversivă. Care poate să funcţioneze o vreme (sau deloc), dar care îşi va pierde cu timpul din putere pentru că e foarte greu să condiţionezi pentru totdeauna un instinct; iar sexualitatea este, în primul rând, un instinct, ceva profund şi bazal. Nu e deloc surprinzător, deci, faptul că metodele care pretind că vindecă homosexualitatea au efecte negative pe termen lung – vinovăţie, anxietate, autodispreţ – şi sunt foarte dăunătoare.

Dincolo de întrebarea din titlu, însă, o întrebare şi mai bună este de ce ar vrea să schimbe cineva orientarea sexuală a cuiva. De ce ar deranja pe cineva orice activitate sexuală care este liber şi deplin consimţită de ambii parteneri? Atâta vreme cât ambii parteneri simt plăcere şi se bucură de acest lucru? Tu ce-ai spune dacă te-aş informa că poziţia ta sexuală preferată este deviantă, anormală, ruşinoasă şi că trebuie să renunţi la ea? Deşi îţi place şi ţie şi persoanei cu care o practici?

Dacă doreşti să afli mai multe despre persoanele gay şi despre dificultăţile psihologice cu care se confruntă acestea, te invit să citeşti cartea Iuliei Molnar, Psihologia identităţii gay, proaspăt publicată de editura SPER.

Iulia Molnar este şi cea care a susţinut atelierul de duminică din cadrul Programul de formare în Psihosexologie organizat de Institutul SPER. Dacă sâmbătă ne-am întâlnit cu persoane transgender (vezi articolul aici) şi am discutat împreună cu Sorina Dumitrache despre modalităţi alternative de percepere şi trăire a sexualităţii, duminică am avut ca invitaţi persoane gay. Iar aceasta îmi aminteşte că unul dintre motivele pentru care am ales acest program de formare în detrimentul altuia care există la noi în ţară este faptul că cealaltă şcoală de psihoterapie promovează terapia reparatorie. Iar acest lucru nu numai că este în contradicţie cu consideraţia faţă de fiinţa umană, cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci, paradoxal, este în dezacord inclusiv cu Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR), în care homosexualitatea nu mai figurează ca tulburare de câteva decenii bune.

În concluzie, ceea ce mi-ar plăcea mie să reţineţi din acest articol este că orientarea sexuală şi comportamentul sexual sunt două lucruri sensibil diferite, că terapia de conversie şi terapia reparatorie sunt dăunătoare, dar, mai ales, faptul că pentru adevărata iubire nu contează genul, atâta vreme cât iubirea e împărtăşită şi cei doi parteneri, oricare-ar fi sexul lor, îşi dau deplin consimţământul informat cu privire la ceea ce se întâmplă între ei.

Înainte de a vă povesti despre revelaţiile pe care le-am avut ieri şi despre felul în care mi-au influenţat acestea perspectiva pe care o aveam cu privire la nişte oameni, e necesar să fac două mărturisiri. Prima se referă la faptul că, până ieri, eu credeam că am o prejudecată cu privire la persoanele transgender. Nu ştiam cum să mă raportez la acestea şi spuneam că nu pot să le înţeleg. Şi-acum vine ce-a de-a doua mărturisire: eu nu aveam, de fapt, chiar o prejudecată, ci era mai curând manifestarea mentală a lipsei contactului concret cu astfel de persoane şi teama de necunoscut şi de a nu reacţiona şi acţiona inadecvat faţă de acestea. Din fericire pentru mine, nu-mi place să pun etichete, aşa că am venit la întâlnire cu o deschidere totală – mentală, intelectuală şi emoţională –, doar pentru a descoperi, de fapt, că nu am o prejudecată, aşa că, în realitate, cea de care m-am lepădat a fost ideea că aş avea o prejudecată.

Am participat ieri la un atelier, în cadrul căruia am discutat despre mai multe lucruri, referitoare la sex şi sexualitate, evident, pentru că face parte dintr-un Program de Psihosexologie. Punctul de discuţie principal, însă, a fost constituit de identitatea de gen. Iar acesta a fost cumva ca un preludiu pentru ceea ce a urmat, punctul culminant al întâlnirii, care a fost reprezentat de discuţia cu trei persoane transgender. (Nu spun că informaţiile teoretice şi discuţiile despre studii de caz nu sunt interesante, dar acestea vor fi întotdeauna – cel puţin pentru mine – inferioare întâlnirii cu OMUL şi cu povestea lui de viaţă.)

Trebuie să mai fac o mărturisire (pentru mine se pare că e ziua mărturisirilor) proiecţiile mele despre persoanele transgender nu erau întru totul pozitive. Însă fie că nu erau decât proiecţii, fie că am avut şansa să întâlnesc trei persoane deosebite, proiecţiile au fost eliminate, iar locul lor a fost luat de trei oameni, cu trei istorii de viaţă şi cu trei poveşti sinuoase, delicate, complicate, dificile, complexe – exact aşa cum e povestea fiecăruia dintre noi. Iar eu, atunci când aud povestea cuiva, nu pot decât să-mi deschid toate canalele de comunicare pe care le am disponibile în acel moment, să ascult persoana respectivă şi să încerc s-o înţeleg cât pot eu de bine. Mai ales atunci când e vorba de cineva care are un vis pe care-l urmăreşte cu asiduitate. E un vis mare, care, deşi e realizabil, presupune o schimbare (tranziţie) radicală, eforturi dificile şi îndelungate. Pentru că e vorba, de fapt, despre o reconstrucţie, reinterpretare, reexprimare a propriei identităţi, simultan cu regăsirea identităţii pe care persoana respectivă şi-o ştie dintotdeauna, dar nu poate încă să fie atinsă. Şi nu e vorba doar de lupta cu/pentru sine însuşi, ci e vorba şi de lupta cu un sistem mecanicizat şi care îngreunează lucruri care ar trebui să fie foarte simple şi de nişte servicii şi proceduri administrative care ridică obstacole în loc să le îndepărteze. Şi despre o societate care se mulţumeşte să rămână închistată în prejudecăţi şi nu numai că nu vrea să înţeleagă, dar uneori nu vrea nici măcar să privească.

Însă atunci când ai ochii deschişi, poţi să vezi lucruri interesante şi oameni minunaţi. Oana ne-a permis să avem acces la lumea ei interioară, la povestea ei de viaţă şi la emoţiile din trecut şi din prezent, în timp ce Sasha şi Patrick ne-au povestit despre acţiunile pe care le întreprind în prezent sau au de gând să le realizeze pentru a face în aşa fel încât comunitatea persoanelor transgender din România să treacă dincolo de toleranţă şi să ajungă la acceptare. Acţiuni pe termen mediu şi îndelungat, acţiuni cu bătaie foarte lungă. Iar asta mă face să mă gândesc la câţi oameni plafonaţi există în jurul nostru care nu mai aspiră la nimic, care şi-au stopat ascensiunea către… oriunde. Şi mă întreb dacă e bine sau e rău să ai o aspiraţie, un ţel, un vis, să vrei să faci ceva, să-ţi doreşti să ajungi undeva. Iar ceea ce pentru mine e o întrebare retorică, pentru ei e o provocare permanentă: practică şi concretă şi cotidiană.

Iar acest lucru mă face să mă întreb cât de dificil poate fi pentru aceşti oameni care, pe lângă toate neliniştile, grijile şi preocupările pe care le avem cu toţii, trebuie să se mai străduiască şi să-şi afirme identitatea, să demonstreze – uneori chiar la modul concret – cine sunt, să treacă printr-o mulţime de procese juridice doar pentru a-şi schimba numele din buletin (nici nu mai vorbesc despre eforturile şi procedurile care trebuie urmate pentru a face reatribuirea de sex), să lupte cu sistemul, să conteste şabloanele existente. Şi toate acestea (şi mai sunt, cu siguranţă, şi lucruri care nu-mi vin mie în minte acum, precum şi unele la care nici nu pot să mă gândesc) doar pentru a putea să (se) pronunţe cu onestitate „Eu sunt…”, afirmaţie care altora le este atât de comună încât au plecat complet din ei înşişi şi au uitat cu desăvârşire cine au fost, cine sunt. Şi e foarte trist că unii vor să fie, iar alţii, care pot, au uitat cum s-o facă.

Unul dintre invitaţi a spus că nu crede că cineva care nu a trecut prin aceleaşi lucruri ar putea să înţeleagă vreodată cum e cu adevărat. Şi e posibil să aibă, în foarte mare parte, dreptate. Nimeni dintre cei care nu au trecut printr-o astfel de transformare radicală probabil că nu ar putea să înţeleagă. Dacă-şi vor apleca însă ochiul, urechea, dar mai ales inima, şi vor asculta ce au de spus aceşti oameni, nu au cum să nu simtă revolta faţă de discriminare, tristeţea neacceptării, furia împotriva meschinăriilor administrative ce pot să pară insurmontabile, dezamăgirea faţă de unii semeni, disperarea provocată de toate obstacolele puse în cale de un sistem indiferent… iar dacă vor face acest lucru, nu vor avea cum să nu-i iubească pe aceşti oameni, oricare-ar fi genul pe care-l au ei în prezent.

Îţi mulţumesc Sorina, pentru că ai organizat acest Program de Psihosexologie şi, în special, atelierul de astăzi. Se pare că acest program nu conteneşte să mă surprindă, nu numai cu informaţiile pe care le cuprinde, ci mai ales cu revelaţiile pe care mi le provoacă. Sper să se întâmple şi mai departe şi, pe măsură ce aflu lucruri noi, să mă redescopăr mereu şi pe mine.

Şi, mai ales, le mulţumesc invitaţilor – Oana, Sasha şi Patrick – pentru că au avut încrederea şi deschiderea de a ne face martorii poveştilor lor, a gândurilor, frământărilor, aspiraţiilor, dificultăţilor, emoţiilor şi, în special, a marii lor frumuseţi interioare, care, spre deosebire de frumuseţea fizică, ne rămâne pentru totdeauna.

P.S. Ceea ce nu am aflat ieri a fost felul în care m-aş raporta eu la o persoană transgender care încă nu şi-a început procesul de tranziţie, dar aceasta deja consider că nu mai e o prejudecată, ci doar o experienţă pe care urmează să o trăiesc… atunci când voi fi suficient de pregătit.

Weekendul acesta am început o nouă formare, pe care mi-o doream demult şi pe care nu am reuşit s-o fac până acum, din varii motive, unul dintre cele mai importante fiind oferta deficitară de astfel de formări în peisajul psihologiei româneşti. Se pare că informaţiile psihologice despre sex sunt ubicue, însă, în prezent, pentru că, imediat după ce am terminat de tradus o carte despre mituri sexuale care va apărea în curând la Editura Trei, am primit de la Institutul Sper şi această ofertă de formare în psihosexologie, care se pare că a venit în momentul cel mai oportun.

Formarea constă dintr-o serie de ateliere care se vor desfăşura pe parcursul unui an. Şi această serie de ateliere a fost iniţiată de psih. drd. Gabriela Marc cu două ateliere extrem de interesante şi de provocatoare: „Dezvoltarea psihosexuală a copilului şi adolescentului” şi ”Abuzul sexual la copii. Evaluare clinică şi intervenţie psihoterapeutică”.

Dar nu vreau să vorbesc nici despre psihosexologie per se, nici despre formare, ci despre copii şi despre abuzul asupra acestora, nu doar cel sexual, ci şi cel emoţional şi cel fizic. Aceasta este o temă care mă interesează demult, pentru că m-am întâlnit cu ea în cabinet şi am considerat dintotdeauna că este o problemă delicată, dificil de gestionat, şi chiar şi mai dificil de restructurat pentru persoana care a fost supusă abandonului, fie că aceasta este încă un copil, fie că a ajuns adult. Iar aici ar fi momentul în care recunosc că aş putea să spun că, până la întâlnirea cu Gabriela, nu am ştiut nimic despre abuzul asupra copiilor. A nu se înţelege greşit. Atunci când m-am confruntat cu un astfel de caz în cabinet, am căutat materiale, am citit, am studiat, m-am informat, pentru a-mi actualiza şi pentru a-mi completa cunoştinţele şi pentru a putea aplica cea mai bună strategie în cadrul şedinţelor de terapie. (Pentru cei care nu ştiu, pregătirea psihoterapeutului nu se termină nici după facultate, nici după o formare, două sau mai multe, ci este o pregătire continuă şi permanentă, mai ales că acesta, terapeutul, învaţă foarte multe inclusiv de la persoanele care-i vin în cabinet, pentru consultaţii.) Spun, însă, că nu ştiam nimic până în acel moment deoarece perspectivei mele îi lipsea o latură foarte importantă, poate cea mai importantă în acest caz, cea emoţional-afectivă, şi tocmai aceasta este cea asupra căreia a intervenit Gabriela.

Partea care ţine de emoţii nu poate fi transmisă de informaţiile psihologice obiective şi demonstrate statistic din cărţi şi tratate ştiinţifice, dar prezentările informative din cadrul atelierelor au fost completate de mai multe filmuleţe scurte, toate având ca temă centrală psihoeducaţia şi copiii sau, mai exact, ce şi cum să le spunem copiilor despre sex şi sexualitate, în funcţie de vârsta şi dezvoltarea lor. Iar aceste scurt metraje, în general de animaţie, nu transmiteau, bineînţeles, numai informaţii, ci şi emoţii şi trăiri afective.

Filmul care m-a impresionat cel mai mult pe mine a fost, însă, Angry Man (Sinna Mann). Şi m-a impresionat pentru că este un film cu o încărcătură emoţională foarte mare, foarte bine realizat, atât din punct de vedere cinematografic, cât şi psihologic (nu degeaba a primit diverse premii), şi care transmite, mai ales, trăirile şi experienţele prin care trece copilul abuzat emoţional, precum şi mesajul că, în tratarea unui astfel de caz trebuie avut în vedere nu doar copilul, ci şi abuzatorul şi întregul sistem familial.

Toate aceste informaţii pe care le-am primit weekendul acesta m-au făcut, de asemenea, să realizez ce fel de om este Gabriela Marc şi m-au făcut să-mi doresc să-i acord, pe lângă toate titlurile şi funcţiile pe care le are, încă unul/a: cel de protectoare a copiilor. (Ei încă nu i-am spus, deci nu ştiu, încă, dacă acceptă şi formal această responsabilitate.) Şi nu mă refer la informaţiile teoretice sau practice pe care ni le-a oferit, ci mai ales la cele spuse sau intuite referitoare la ce face ea în calitate de psiholog coordonator al Serviciului de Prevenire Abandon Copil şi Familie de la Direcţia Generală de Asistenţă Sociala şi Protecţia Copilului sector 5, Bucureşti. Pentru că obiectivul principal al tuturor lucrurilor pe care le face ea în cadrul Direcţiei respective este, zic eu, să-i protejeze pe copii de Omul Mânios care se manifestă uneori în comportamentul adulţilor şi care-i sperie şi-i traumatizează pe cei mici, punându-şi amprenta în mod implacabil asupra personalităţii lor. Iar pentru acest lucru, ea nu trebuie să se lupte numai cu Oamenii Mânioşi, ci şi cu un sistem care nu-i permite să intervină atât cât ar fi necesar; şi, cu toate acestea, ea face atât de mult cât poate din poziţia în care este, chiar cu riscul de a primi plângeri la poliţie (şi la alte instituţii) pentru că nu scrisese în fişa de evaluare a copilului ceea ce-i spusese adultul să scrie, adult care, cel mai adesea, nu este rău intenţionat, ci neinformat sau deţine informaţii eronate.

Aşadar, pe lângă faptul că am aflat o mulţime de informaţii noi şi mi-am restructurat altele vechi, weekendul acesta am cunoscut încă o persoană deosebită, care, în ciuda obstacolelor, nu a obosit încă să-i ajute pe cei care se intersectează cu existenţa ei şi o face în continuare cu drag. Se pare, deci, că am, şi eu, privilegiul să întâlnesc mereu oameni deosebiţi, iar acesta este un lucru care sper să continue să mi se întâmple.

În loc de încheiere, vă dau o informaţie confidenţială: Gabriela a scris o carte despre abuz, care va fi publicată luna viitoare la Editura SPER. De-abia aştept s-o citesc şi, să fiţi siguri, imediat ce apare o să vă spun şi vouă oficial. Deocamdată, însă, nu mai spuneţi nimănui până la lansarea de la târgul de carte de luna viitoare… 

Meditaţie cu bolurile tibetane

Săptămâna trecută am primit invitaţia de a participa la o meditaţie cu boluri tibetane. Nu mai auzisem până atunci de acest lucru şi, deşi eram uşor sceptic, eram şi curios să văd cum e, pentru că mă atrag chestiunile spirituale, mai ales atunci când nu promit lucruri ireale, irealizabile şi transcendenţă la minut.

Deşi eram foarte ocupat, întâmplarea şi factorii externi (karma probabil) m-au împins puţin de la spate şi am reuşit să-mi fac timp (aceasta fiind, în mod cert, dharma) şi să ajung la un eveniment deosebit şi la întâlnirea cu un om extraordinar.

Am fost plăcut impresionat încă de la sosire, de locul unde s-a desfăşurat evenimentul – Hermitage Urban Spiritual Hub. Este un loc retras, la o relativă depărtare de traficul cotidian din Bucureşti, dar unde se poate ajunge destul de uşor, un spaţiu primitor şi generos, ale cărui dimensiuni îţi permit să respiri liber şi care pare pregătit să-ţi permită să respiri şi spiritualitate, mai ales că Akiko Igarashi stătea surâzătoare şi senină în mijlocul sălii, cu toate cele 7 boluri în jurul ei, întâmpinându-i pe toţi cei care soseau cu un zâmbet cald şi primitor.

După sosirea participanţilor, Akiko a început cu prezentarea bazelor şi a semnificaţiilor ştiinţifice şi spirituale ale bolurilor şi ale procesului de meditaţie. Consider că nu greşesc dacă afirm că holism şi echilibru constituie conceptele cheie pentru tot acest concept. Bolurile sunt făcute fiecare din 7 metale (aur, argint, mercur, cupru, fier, staniu şi plumb), iar vibraţia fiecărui bol corespunde unei note muzicale şi uneia dintre cele 7 chakre. Fiecare bol are, pe lângă sunetul de bază, o serie de vibraţii armonice care ajung la nivelul întregului corp, realizând un masaj sonor al tuturor celulelor. De asemenea, influenţează undele cerebrale alpha şi theta, care sunt responsabile pentru stări de meditaţie profundă. Nu voi intra în alte detalii tehnico-ştiinţifice, dar vreau neapărat să vă împărtăşesc şi explicaţia spirituală a funcţionării bolurilor, aşa cum ne-a fost prezentată. Atunci când realizează bolurile, călugării tibetani intonează mantre pozitive care se impregnează în boluri, iar atunci când bolurile sunt folosite, utilizatorii beneficiază, de fapt, de efectele acestor mantre care generează, în cele din urmă, echilibru – cuvânt pe care Akiko l-a şi învăţat în limba română.

S-a început cu o prezentare teoretică, scurtă, iar apoi s-a trecut la partea practică. O serie foarte scurtă de mişcări corporale pentru a conştientiza corpul şi a intra în contact cu el, iar după aceea a început meditaţia propriu-zisă.

Aceasta a fost, în mod cert, o experienţă unică şi diferită pentru fiecare participant şi nu sunt în măsură decât să vă relatez experienţa pe care am avut-o eu. Pentru mine, timpul a fost oarecum suspendat şi n-aş putea să spun dacă meditaţia a fost scurtă sau lungă, pentru că mi s-a părut că a durat foarte puţin şi s-a terminat foarte repede, dar, în acelaşi timp, am avut o sumedenie de senzaţii şi de trăiri atât cât a durat. Spun de senzaţii pentru că, la un moment dat, aveam impresia că am o stare de hipervigilenţă în care, deşi aveam ochii închişi, eram conştient de întreaga sală de meditaţie, iar toţi participanţii erau, cumva, un organism comun care lua parte la o experienţă care era, în acelaşi timp, şi comună, şi individuală. Eram conştient de respiraţia fiecăruia, de nemişcarea tuturor, de spaţiul de seninătate, calm şi pace care mă înconjura, şi eram conştient într-un mod în care acceptam şi preluam cu seninătate tot ceea ce se întâmpla în jur: la un moment dat, am simţit o atingere uşoară pe frunte, şi, în loc s-o resping în vreun fel sau să-mi doresc s-o alung, i-am „mulţumit” că mi-a adus aminte de Ajna, cel de-al treilea ochi, şi am continuat să meditez, concentrându-mă asupra chakrei frunţii. Un lucru care mi se pare cu adevărat remarcabil este că, deşi nu mi-am propus, am sesizat, în timp ce meditam, că foloseam respiraţia specifică pentru meditaţie, foarte profundă şi chiar şi cu apnee între inspiraţie şi expiraţie, iar acest lucru bănuiesc că e unul dintre efectele induse de vibraţiile complexe ale bolurilor.

După ieşirea din meditaţie, Akiko ne-a făcut câteva recomandări şi a răspuns la o serie de întrebări puse de participanţi. Eu nu am simţit nevoia să întreb nimic, însă, iar starea pe care o aveam era una de seninătate şi de calm, în care toate nevoile mi se suspendaseră şi nu mai aveam nevoie de absolut nimic.

Deşi nu am întrebat nimic după meditaţie, am avut privilegiul să o ascult mai târziu pe Akiko Igarashi şi să o aud povestind mai în detaliu ce, cum şi pentru ce face ceea ce face şi să realizez astfel că este un om extraordinar, care doreşte să împărtăşească şi să transmită mai departe lucrurile pe care le-a învăţat şi le-a descoperit. Şi-a deschis un centru în Thailanda, pe insula Koh Yao Noi, Shima Healing Centre, iar ceea ce intenţionează să facă acolo nu sunt doar şedinţe de meditaţie şi de vindecare – bolurile au şi o mare capacitate vindecătoare – ci, în special, să formeze oameni care să transmită mai departe aceste învăţături, astfel încât să beneficieze de ele cât mai mulţi oameni. Este deschisă inclusiv să facă aceste lucruri gratuit, beneficiarii urmând să „plătească” făcând, de exemplu, unele servicii pentru anumite comunităţi defavorizate. A povestit toată seara despre experienţele ei, iar eu unul eram aproape hipnotizat de prezenţa ei şi mai ales de energia pe care-o avea, care era cea a unei adolescente fascinate de ceea ce a descoperit şi care vrea să împărtăşească cât mai mult, la cât mai multe persoane. A preluat, cumva, şi ea, şi transmite mai departe mantrele călugărilor budişti impregnate în boluri, care reverberează mult după ce au fost incantate şi care au un ecou benefic prelungit (permanent, poate), cu o singură condiţie: să fie folosite. Pentru că, şi bolurile, şi cunoştinţele, dacă sunt lăsate să se umple de praf pe un raft, nu vor produce nici un efect, vor deveni obiecte de decor inutile, pe care nu le vede nimeni, de care nu beneficiază nimeni.

În concluzie, a fost un eveniment deosebit şi o seară extraordinară, pe care mi-ar plăcea să le retrăiesc cât mai des şi care m-au transformat dintr-un sceptic într-un credincios. Şi, nu, nu cred că bolurile tibetane vor vindeca lumea şi o vor face mai bună, dar sunt sigur că intenţiile şi acţiunile umane impregnate cu grijă şi iubire faţă de ceilalţi, dăruirea de sine care-i învaţă şi pe alţii să facă acelaşi lucru, împărtăşirea şi retransmiterea posesiunilor noastre – materiale, intelectuale sau de orice alt fel – pot să facă acest lucru.

Prin urmare, vă urez tuturor, înţelepciune şi seninătate, pentru a putea da mai departe ceea ce stă în puterea voastră, a fiecăruia!

Au fost două zile pline şi bogate, cu multe activităţi şi cu o mare cantitate de informaţii, la care au participat un auditoriu numeros, format din studenţi şi psihologi, consilieri psihologici şi psihoterapeuţi, masteranzi şi doctori în psihologie.

În deschidere au luat cuvântul mai multe personalităţi din domeniul psihologiei care şi-au exprimat opiniile cu privire la prezentul psihologiei la noi în ţară, precum şi speranţele pentru viitorul acesteia. Iar Psihoterapia experienţială a unificării este una dintre aceste speranţe pentru viitor, pentru că, aşa cum sublinia doamna profesoară Iolanda MITROFAN, valoarea acesteia este atestată de faptul că a fost deja utilizată în foarte multe proiecte şi continuă să fie implementată în domenii foarte diverse, de la lucrul cu copii autişti la cel cu pacienţi oncologici, de la programele de dezvoltare personală pentru studenţi la aplicaţii pentru şoferi. Au fost acordate de asemenea premii şi diplome onorifice.

Tot în cadrul festivităţii de deschidere au fost lansate şi câteva noi cărţi ale editurii SPER: Destinul familial – Psihogenealogia în 101 întrebări şi răspunsuri, Alin Sebastian GODEANU, Artterapia – aplicaţii în tulburările de spectru autist, Naiana VATAVU, Glonţul fratricid – cronica unei lumi confuze, Iolanda MITROFAN (atât în format carte cât şi audiobook) şi, nu în ultimul rând, s-a lansat şi în format audio cartea Către tine… exerciţii de meditaţie creativă, dezvoltare personală şi well-being scrisă de Sorina Daniela DUMITRACHE.

Conferinţa a avut câte o sesiune de prezentare de lucrări în fiecare zi. Au fost prezentate lucrări care au avut ca temă de la improvizaţia literară şi dans-terapie şi până la managementul durerii cronice, de la imagogenogramă şi fractali şi până la forme alternative de aplicare a terapiei pentru reabilitarea copiilor cu dizabilităţi – terapia cu calul. Nu mi-am propus şi nici nu aş putea să le prezint pe toate (acestea se regăsesc, de altfel, în volumul conferinţei), dar nu pot să nu remarc savuroasa prezentarea de tip pamflet a domnului profesor Ion MÂNZAT, Efectele desinergizării: conştiinţa de neon şi cliff experience. În acest context a apărut „experienţa de râpă” menţionată în titlul articolului, ea fiind în opoziţie cu „experienţa de vârf” a lui A. MASLOW, şi fiind o prezenţă frecventă în actuala societate a tembelizării, a internetizării şi a divertismentului imbecilizant. Prezentarea a reprezentat un semn de alarmă în faţa pustiului social de astăzi, a pierderii sinelui şi sensului existenţei, o lipsă completă a perspectivei.

„Psihoterapia alpinistului” a fost în contrast cu „experienţa de râpă”. A apărut în prelegerea doamnei Amara Renate ECKERT (conferinţa a avut participare internaţională), Psihoterapia corporală în lucrul cu copiii. Pe lângă alte lucruri foarte interesante cu privire la psihoterapia cu copiii, în prelegere este amintită şi întărită ideea de terapie prin joc, subliniindu-le faptul că terapeutul nu trebuie doar să privească copilul care se joacă în mod creativ şi simbolic în cabinet, ci trebuie să se joace cu acesta, să intre în rolul care îi este alocat de către copil, să-l urmeze pe acesta pe culmile munţilor şi în prăpăstiile emoţiilor. Iar alpinistul din titlu este copilul din studiul de caz care-l urcă pe terapeut pe muntele de saltele şi-i cere să se arunce în gol de-acolo, pentru ca el, copilul, să poată să se confrunte cu propria-i frică de abandon datorată relaţiei pe care-a avut-o cu părinţii dependenţi de substanţe sau, mai curând, a lipsei acesteia, …

Tot în prelegerea menţionată mai sus a apărut şi primul triunghi. Era cel care se referea la relaţia dintre joc, mişcare şi dialog în terapia copilului. Un alt triunghi a fost cel prezentat de Claudia TĂNASE în cadrul atelierului Interferenţa de scenarii şi procesul de supervizare/intervizare, cu privire la legătura care se creează între terapeut, client în cadrul procesului terapeutic, sub semnul transferului şi al contratransferului. Acest atelier, pe lângă faptul că a fost un atelier al triunghiurilor (pe care nu le enumăr aici pentru că şi-ar pierde semnificaţia dacă ar fi scoase din context fără a fi explicate în detaliu), a fost special şi pentru că a abordat psihoterapia concentrându-se asupra procesului terapeutic din perspectiva psihologului, a trăirilor şi a scenariului acestuia. Un triunghi inedit a fost cel a creatorului, al interpretului şi al ascultătorului, care a apărut în prezentarea lui Paul MUSTAŢĂ, Interpret/actor/psiholog. Sau despre ce poate învăţa un psiholog experienţialist de la un muzician interpret, sau despre cum îl influenţează pe ascultător sufletul pe care îl pune interpretul într-un fragment al creatorului (muzical, literar sau de orice altă natură). Probabil că nu mai este nevoie să menţionez că toate aceste triunghiuri au fost, evident, sub semnul triunghiului lui Freud, prezent, implicit, în orice manifestare psihologică.

Pe lângă toate prezentările de lucrări, prelegerile şi atelierele foarte diverse, de la cele artterapeutice la cele având ca temă consilierea psihologică pe parcursul sarcinii sau psiho-oncologia, în cadrul conferinţei au fost şi o serie de expoziţii. Nu voi vorbi despre acestea însă, ci despre punctul de informare al Asociaţiei SPRING, Aleg să mă implic. STOP Bullying! Am avut o discuţie foarte interesantă cu reprezentanta Asociaţiei, Anna-Maria BITERE, care mi-a oferit foarte multe informaţii despre subiect şi mi-a răspuns cu multă atenţie la toate întrebările. Dacă vreţi să aflaţi mai multe informaţii, puteţi să vizitaţi pagina de Facebook dedicată proiectului:
https://www.facebook.com/pages/Aleg-s%C4%83-m%C4%83-implic-STOP-Bullying/1518978461681529

Acestea sunt, foarte pe scurt, impresiile de la Conferinţa de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare de anul acesta. Ca întotdeauna, reîntâlnirea cu o concentraţie atât de mare de idei şi de profesionişti din domeniul psihologiei a fost, o mare bucurie.

Iar acum aştept, bineînţeles, cu nerăbdare şi cu interes, ediţia de anul acesta a Zilelor Experienţiale.

Anul trecut hotărâsem că nu mai există moş Crăciun şi că voi ignora Crăciunul şi Sărbătorile de iarnă, cu toată pleiada lor de pregătiri, globuleţe, steluţe, ghirlande, beteală, luminiţe, pom de iarnă, cadouri, cununiţe la intrare, vâsc, colinde şi alte obiceiuri de ur(l)at, dulciuri, cozonaci, „porcării”, salata boeuf, piftie şi sarmale, petreceri şi băutură şi multe altele care nu-mi mai vin acum în minte.

Se pare, însă, că nu toată lumea era în acord cu mine şi nici nu avea o astfel de atitudine belicoasă; şi nici măcar nu ştiau ce decizie luasem eu, iar atunci când au aflat-o au ales să o ignore. Aşa se face că, la începutul lunii decembrie, mi-a fost intermediată – de vreun elf al lui moş Crăciun, probabil – o întâlnire cu o doamnă a cărei profesie pare să fie educarea copiilor prin stimularea spiritului ludic şi prin dezvoltarea creativităţii lor. Aceasta mi-a descris, cu foarte multă pasiune, care sunt lucrurile pe care le face ea, împreună cu o echipă de oameni dedicaţi, la Academia de creativitate şi mi-a propus să susţin un atelier, în cadrul săptămânii „Joc şi imaginaţie”.

Şi astfel, deşi nu mai organizasem niciodată un atelier cu pici, m-am pus pe treabă: citit, studiat, adaptat, planificat. De mare ajutor mi-a fost şi o carte pe care mi-a recomandat-o o colegă psiholog, Reţete de jocuri, care, în pofida titlului, nu oferă nicio reţetă clară, dar aminteşte adulţilor cum este să te joci şi cum te poţi juca în mod creativ şi constructiv cu copilul tău. Şi-am sfârşit prin  a strânge la un loc un grup de copii, împreună cu părinţii lor, pentru a sta de vorbă împreună, prin intermediul jocului, evident. Am devenit, cu toţii, copii, pentru puţin timp, şi am lăsat spiritul ludic să ne ghideze în aventura intercunoaşterii şi a intercomunicării, am învăţat jocuri noi şi modalităţi diferite de a ne raporta unii la ceilalţi, şi am aflat lucruri inedite şi interesante unii despre alţii. Şi mi-a amintit, de asemenea, că, atunci când lucrezi cu copiii, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg şi că trebuie să ai suficient curaj pentru a te lăsa ghidat de ei şi să vă aventuraţi împreună în minunata lume a copilăriei, acesta fiind, de fapt, lucrul pe care l-am făcut cu toţii în acea zi, când Academia de creativitate pentru copii a devenit Ţara de nicăieri, unde totul era posibil.

Iar în urma acestei experienţe, am decorat şi bradul de Crăciun, am stat şi în bucătărie cu mama ca s-o ajut să finalizeze bucătăreala pentru Crăciun – pe care l-am petrecut în familie, la căldură şi cu căldură –, am făcut şi am primit daruri, m-am bucurat şi m-am jucat, în continuare, alături de cei mari şi de cei mici, am ascultat colinde şi am făcut urări tuturor celor din jur şi am redescoperit, aproape fără să vreau, ce înseamnă Crăciunul şi ce vrea el, de fapt, de la noi… şi ce ştiam încă de când eram copil, dar cam uitasem.

P.S. Dacă vreţi să vedeţi mai multe imagini cu felul în care ne-am distrat şi-am învăţat în cadrul atelierului, accesaţi acest link: “Părinţi, copii şi o întorsătură de situaţii”

P.P.S. Alina Tudor, mulţumesc că m-ai reconectat cu minunata lume a copilăriei!

Invitaţie la dans: (Te) accepţi?
Trainer: psiholog Flavia CARDAŞ

Sunet. Slab ca o şoaptă. Simţi o vibraţie interioară uşoară. În degetul mare de la picior. Îl mişti. Îl simţi. Îl conştientizezi. Degetul mare de la picior există. Vibraţia uşoară se extinde fremătătoare şi spre celelalte degete şi spre toată talpa piciorului. Se transformă încet-încet în ritm. Talpa tresaltă sub impulsul generat de accentuarea periodică a tempoului.

Mişcarea tălpii antrenează firesc gleznele, gambele şi genunchii. Urcă spre coapse, spre pulpe, trece de şezut şi ajunge la abdomen. Spatele, pieptul şi umerii se se alătură mişcării din ce în ce mai ample. Mâinile par să se transforme în aripi ce pot să te înalţe pe acordurile muzicii, iar gâtul şi capul vin să te întregească şi să menţină direcţia: sus. Mereu mai sus, dar, în acelaşi timp, cu tălpile ferm ancorate într-un echilibru dinamic. Ritmul curge acum prin tot corpul. Te mişti. Exişti. Întreg. Complet. Plenar.

Iar acum, pentru că întregul tău trup şi-a amintit cum este să existe, lasă emoţia interioară generată de ritmul exterior al muzicii să te poarte către găsirea propriului ritm. Ritmul tău interior. Ar putea fi acelaşi cu cel al muzicii sau ar putea să fie diferit. Explorează. Descoperă ritmul celor de alături şi încearcă să îl urmezi. Acum sunteţi înlănţuiţi şi aveţi toţi acelaşi ritm. Cum te simţi acum, când corpul s-a extins într-o mişcare de grup? Cum e să fii la fel cu ceilalţi. Dar dacă aţi rămâne în continuare înlănţuiţi şi v-aţi mişca fiecare în propriul ritm? Unitate în diversitate. Este geu să fii parte dintr-un tot şi să fii, în acelaşi timp, un atom liber şi independent? Crezi că poţi faace faţă sau simţi că te diluezi în mişcarea browniană a masei de oameni? Sau te simţi, poate, singur, neînţeles şi exlus? Descoperă! Descoperă-te!

Pentru că tocmai aceasta a reprezentat acest atelier. A fost un atelier de autodesoperire, fără prea multe cuvinte şi cu foarte multă mişcare. Un atelier despre bucuria (re)descoperirii propriului corp – şi, in extenso, a propriului suflet –,  precum şi folosirea lui completă, spre deosebire de viaţa cotidiană, când suntem destul de puţin conştienţi de el, când suntem imobili şi inamovibili. Un atelier despre exprimare şi despre echilibrarea energiei interioare. Un atelier la care, dacă aş fi invitat, m-aş duce şi mâine, din nou.

Fractalii – „matematica” universului interior
Trainer: psihoterapeut drd. Mădălina VOICU

Pentru cei care nu ştiu ce sunt fractalii, pot să vă spun că aceştia sunt, de fapt, în cazul acesta, nişte planşe cu imagini oarecum abstracte care, la prima vedere, dacă doar le-ai privi cu ochiul obiectiv, nu ar face prea mult sens. Şi tocmai aceasta este marea lor calitate din punct de vedere terapeutic, privitorul putând, în funcţie de mesajul pe care terapeutul îl transmite prin instructaj, să aibă acces la straturi profunde ale propriului psihic şi să extragă de-acolo anumite elemente şi sensuri care sunt foarte importante pentru el în momentul prezent şi care sunt în acord şi cu aspectele pe care le urmăreşte terapeutul pentru şedinţa respectivă.

Fractalii permit şi stimulează, astfel, imersiunea în străfunduri rareori sondate ale psihicului şi selectarea de acolo a informaţiilor şi a resurselor care, după ce vor fi fost proiectate, vor fi ulterior conştientizate, resemnificate şi, în cele din urmă, restructurate. Toate aceste lucruri nu se întâmplă, evident, în cadrul unui singur atelier de două ore. Acesta poate fi, însă, elementul declanşator pentru a ajunge, mai târziu, după ce vei fi lucrat mai mult sau mai puţin asupra lui, în funcţie de importanţa materialului, dar şi de propria ta personalitate, la un nivel superior de echilibru şi de adaptare.

Această tehnică presupune să mergi de la imaginaţie la imagine, de la imagine la emoţie, de la emoţie de la intuiţie şi apoi la conştientizare, resemnificare, restructurare. Îţi permite, de asemenea, libertatea de a exprima plenar, coborând cât mai multe dintre barierele cognitive tradiţionale, raţionalizatoare şi evaluatoare. Îţi permite să exprimi emoţii şi sentimente pe care nu le înţelegi, încă, pentru ca, mai târziu, să descoperi care este sensul şi rostul lor.

Iar pentru cei care cred că tehnica poate fi prea liberă şi cu riscul prea mare de disipare, o să vă împărtăşesc, din nou, un aspect personal din cadrul atelierului: eu împreună cu o altă participantă am ales aceeaşi planşă şi am realizat asociaţii similare cu privire la ea, asociaţii care nu aveau legătură cu imaginea propriu-zisă. Asociaţiile erau similare, evident, doar din punctul de vedere al temelor – copilărie, casă, libertate -, dar erau distincte din punctul de vedere al detaliilor, pentru că erau filtrate de propria noastră personalitate şi poveştile de viaţă ale fiecăruia.

Una peste alta, a fost un atelier foarte bine condus şi o invitaţie la exprimarea de sine liberă şi necenzurată; sau cât mai puţin cenzurată. Aşa cum au fost, probabil, şi celelalte ateliere la care, din păcate nu am putut ajunge. Dar nu îmi pare rău pentru că ştiu că vor mai urma şi altele, la următorul eveniment…